Curajul rememorării

Inspectorul Voland

  • Citit în limba sârbǎ
    Sie benötigen den Flashplayer, um dieses MP3 zu hören.
  • Inspectorul Voland, Aleksandar Gatalica
    Sie benötigen den Flashplayer, um dieses MP3 zu hören.

Un eseu al autorului sârb Aleksandar Gatalica în traducerea Octaviei Nedelcu.

Am da dovadă de multă naivitate, dacă am face afirmaţia că diavolul şi-a făcut apariţia pentru prima oară în Balcani.

Închipuiţi-vă următoarea scenă: acesta îşi soarbe cafeaua la cafeneau „Dubrovnik” din Zagreb în ipostaza marelui scriitor Miroslav Krleža de la care a împrumutat şi înfăţişarea; stă cu coatele sprijinite de masă, iar două chelneriţe tinere şuşotesc între ele; una îi spune celeilalte: «Ce seamănă tipul ăsta cu Krleža!». Sau poate o altă scenă: acesta mănâncă un cheeseburger dublu la Mc Donald`s-ul de pe strada Terazije din Belgrad, preluând înfăţişarea unui licean de la Liceul de filologie, aflat pe colina din apropiere, care tocmai a chiulit de la ore. Ori, o altă situaţie : acesta îşi deschide un cont la filiala unei bănci serioase turceşti din Saraievo şi depune 107.000 de dolari falşi care sunt atât de bine contrafăcuţi, încât funcţionara de la bancă n-are nicio şanşă să-şi dea seama de acest lucru.

Nu, nu ni-l putem închipui pe diavol într-un asemenea cadru. Dacă, am scrie în schimb : diavolul şi-a făcut apariţia la Moscova, totul ar avea o altă conotaţie. Să presupunem : diavolul a fost zărit la Moscova. Era vară şi praful roşiatic din parcul din faţa Patriarhiei se învolbura în jurul picioarelui acestuia. Voland se furişase urcând prin labirinturile infernului şi ieşi la suprafaţa Pământului dintr-un grotă subterană nu departe de aici. Îşi făcu apariţia, ascuns de voalul unui cer ruginiu. Se uită în jur şi îşi dădu seama că se afla pe străzile Moscovei. O luă la picior, fără să rostească vreun cuvânt, din strada Nikita până în strada Precistenska, apoi se îndreptă spre străduţa Lievişki şi intră în casa în care locuia Varvara Arkadievna Satina.

Un asemenea diavol ar fi atras în mod cert atenţia cititorilor, dar acest lucru nu s-a întâmplat. Diavolul s-a arătat însă în Balcani. E adevărat că la început s-a crezut că joacă rolul lui Miroslav Krleža, că mănâncă un cheesburger dublu la Belgrad şi că deschide un cont pe numele altcuiva, depunând bani falşi la Saraievo, dar, acesta s-a îndreptat, mai întâi, spre Macedonia. Dacă a luat trenul, sau s-a oprit la Kosovo, ori a ajuns cu avionul la Skopje- nu are nicio importanţă. Pur şi simplu s-a trezit pe malul râului Vardar şi s-a prezentat, ca un oaspete politicos ce era, la hotelul «Tomče Sofka», îmbrăcat într-un costum din tweed, impecabil croit. N-a vrut să treacă pe malul celălalt al râului şi să se cazeze într-unul din hotelurile de lux. I se potrivea mai bine vechea clădire cu odăi mari, plafoane înalte şi uşi sculptate somptuos.

S-a înfăţişat în faţa recepţionerului şi i-a spus într-o limbă sârbo-macedoneano-rusă („Convingătoare combinaţie babiloneană”, îşi spuse el) că este străin şi că se numeşte Voland Razumovič. Limba pe care o vorbea îl caracteriza perfect ca pe un etern călător în Europa de Răsărit, iar recepţionerul nu şi-a imaginat că în faţa lui se afla diavolul, prinţul infernului şi stăpânul vaporilor de pucioasă. Noul venit a prezentat un paşaport ucrainean şi a spus că intenţionează să rămână câteva zile.

-Doar câteva zile- a replicat recepţionerul despre care Voland şi-a dat seama imediat că nu credea nici în dumnezeu şi nici în îngerul decăzut, adică în diavol. – Am putea să «aranjăm» puţin nota de plată. Dumneavoastră o să-mi daţi mie nişte bănuţi în buzunărel, iar eu o să vă umflu dublu preţul camerei de hotel. Când vă întoarceţi veţi deconta acasă de două ori mai mult...»

-N-o să fie necesar- i-a răspuns Voland pe un ton cam aspru – acolo unde mă întorc eu, nu dau socoteală nimănui.

-Aha, sunteţi patron, deci...

-Da, da, afaceri private. Contabilitate proprie. Colectiv restrâns- i-a replicat diavolul convingător.

-Cum doreşte domnul, cum doreşte domnul...

Astfel, Voland s-a cazat la hotel. Dar, de ce a venit? De ce a pornit din inima pământului, trecând prin viroagele adânci în care se tânguiau de veacuri sufletele nefericiţilor şi apoi prin argila umedă, prin straturi mucegăite de ţiţei murdar şi puţin petrol, apoi prin turba puturoasă lângă osemintele răposaţilor neidentificaţi în morminte săpate la suprafaţă, ca să-şi croiască în cele din urmă drum prin ţărână, asemenea unei cârtiţe şi să iasă printr-o grotă la suprafaţă, tocmai la Skopje, miraculos de spilcuit, deloc murdar de straturile de noroi şi îmbrăcat într-un costum la doi nasturi, din stofă englezească?

Balcanii erau buricul infectat al Europei, rana prost pansată din care nu se scursese încă tot puroiul, locul de unde mai răzbăteau vaiete prin grotele şi albiile întortocheate ale cursurilor de apă subterane. Războaiele purtate în munţi s-au încheiat şi Voland a considerat că era nevoie să vină personal ca să aţâţe din nou vechile vrajbe şi să facă de neiertat afronturile deja iertate. Nu vedea nimic rău în asta. Oamenii erau cei care ridicau piedica pistolului şi trăgeau; oamenii erau cei care ucideau de fapt - diavolul era doar cel care făcea propunerea. Puteau să spună „nu vreau”; doar erau înzestraţi cu liberul albitru, dar glonţul se introducea totuşi pe ţeavă, se arma şi se auzea ordinul „foc”; nimic din toate acestea nu făcea diavolul, ori vreunul din cei cincizeci de locotenenţi ai întunericului. Aceştia nu făceau decât să se bazeze pe metehnele oamenilor de a se lua la harţă, de a fi necruţători şi ranchiunoşi.

Acum însă, venise vremea concilierii şi era nevoie de o altă abordare în relaţia între oameni. Nimeni nu ştia mai bine decât diavolul că erau vremuri când totul mergea de-a-ndoaselea şi nicio raţiune nu putea opri tăvălugul istoriei de a rostogoli drastic omenirea în prăpastie, dar, că erau şi vremuri când totul se ştergea cu buretele, vremuri de prosperitate, insuportabile pentru diavol, când era dificil să asmuţi oamenii pe unii împotriva celorlalţi şi când scandalagii de altădată, foşti susţinători şi profitori de război erau împinşi spre periferia oraşului, în cârciumile de cartier, cu sticle sparte în mâini, să-şi conducă războaiele care se transformaseră de multă vreme din tragedii în comedii.

Dar, fie că era pace ori război, oamenii trebuiau să se certe. De aceea venise personal. Când buboiul de puroi se spărgea şi începea procesul de putrefacţie diavolul îl trimitea pe Valefor, mâna lui dreaptă care-i îndemna pe oameni să jefuiască, pe Larejie care apărea sub înfăţişarea unui săgetător, provocând bătălii şi făcând ca rănile să nu se mai cicatrizeze, pe Morax care lua forma unui taur cu cap de om şi-i făcea pe oameni superstiţioşi, pe Rajam care se lăsa în zbor pe pământ ca o coţofană şi distrugea oraşele, pe Vlam, Furax, Murmur ori oricare dintre locotenenţii săi. Aceştia executau treburile cu multă uşurinţă. Acum, a ajuns la un exerciţiu demonstrativ de a asmuţi încă o dată popoarele din Balcani să se ia la harţă, într-un moment când acestora nu le trecea prin cap una ca asta. Voia prin acest lucru să dovedească şi lumii subterane care îi monitoriza atent fiecare pas că deţinea încă supremaţia, demnitatea de stăpân, de autoritate absolută pe care n-o slăbea, deşi diavolul trecuse bine de cel de-al treisutelea miliard de an din existenţa sa ca înger decăzut, aşa că se putea spune că era deja vremelnic, trecut într-un fel.

Voia să demonstreze că era încă în putere. De data aceasta, judecând după aparenţe, a folosit o altă strategie. A decis să se prezinte în postură de conciliator! El, diavolul Voland, Belzebut, Ariel şi toate celelalte denumiri pe care le avusese timp de mii de ani. Da, tocmai el, prinţul tenebrelor, trebuia să fie pacificatorul. Totuşi, evident că planul său era diabolic. Trebuia să-i împace pe oameni în aparenţă, să le ceară să fie solidari şi altruişti, dar trebuia s-o facă atât de perfid, încât aceste apeluri să stârnească în oameni îndărătnicie şi reacţie adversă.

De aceea a sosit mai întâi la Skopje. S-a plimbat pe malul râului Vardar, schimbându-şi mereu înfăţişarea în mod izbitor. A pornit la plimbare la început întruchipat într-un domn distins cu baston care privea de pe vechiul pod bulboanele formate de curgerea râului, apoi, când a ajuns pe bulevardul Goca Delčeva a luat chipul unei tinere albaneze, vânzătoare de chibrituri pentru ca imediat la intersecţia cu bulevardul Krsta Misirkova să devină un student ochelarist. Lunganul ăsta, apreciind că pe Pământ se plictisea îndeobşte, a intrat în cercul studenţimii Universităţii «Chiril şi Metodie». Era anul de graţie 2009, iar în Macedonia aveau loc alegerile prezidenţiale. Ca atare, diavolul a decis să-l caute pe profesorul Frčkoski, unul din candidaţii cu şanse mari de a câştiga alegerile.

-Domnule Frčkoski, eu sunt student, dar ştiu ceea ce ştie tot poporul macedonean azi- a început Voland, aproape fără introducere- Macedonia este azi pregătită să accepte un albanez drept preşedinte.

-Un albanez?- s-a mirat profesorul.

- Da, vedeţi dumneavoastră, acest lucru ar da bine nu doar de aici până la Ohrid, zonă pe care Macedonia nici n-o mai controlează, ci şi în Albania şi în Turcia; apoi, trebuie să ţineţi cont şi de sensibilitatea Americii faţă de chestiunea albaneză. Se pare însă că doar îndărătnicia dumneavoastră stă în calea acestei soluţionări a problemei. Susţineţi-l pe unul din cei cinci candidaţi albanezi, convingeţi-vă alegătorii dumneavoastră să-l voteze şi acesta va câştiga alegerile.

-Ieşiţi imediat din cabinetul meu, vă rog. Am consultaţii cu studenţii doar marţea şi joia...Cât despre propunerea dumneavoastră, faceţi-o mai bine lui Gorgi Ivanov care oricum va câştiga alegerile, drept care poate să le facă cuiva şi cadou.

Aşa s-a încheiat întâlnirea. Chiar dacă intenţionase iniţial să se alieze cu cineva, acum profesorul nu mai era pregătit. E uimitor câte lucruri se puteau obţine în contextul dat doar prin bunătate. Oare eu am spus asta, ori unul dintre ucenicii mei pământeni, se întreba inspectorul Voland în timp ce mergea cu maşina pe şoseaua aceea prăfuită ce ducea spre Ohrid. Practic, imediat după bariera unde se plătea taxa de trecere a graniţei, ajungeai pe teritoriul albanez. Nişte tipi suspecţi traversau şoseaua dintr-o parte într-alta, iar copiii ţipau şi făceau cu mâna spre maşină, ca şi cum doar de data aceasta nu intenţionau să arunce cu pietre în ea. Te aflai în ţara în care brusturele se agaţă de buruieni, buruienile de moschei, moscheeile de minarete, iar acestea, îndreptate spre cer erau gata pregătite să ia foc ca nişte rachete care să ţintească direct în rai.

Într-o asemenea moschee a fost primit Voland de Agron Budžak, candidatul partidului Uniunea Democrată pentru Integrare. Voland s-a recomandat ca fiind turc, vorbind cu Budžak la perfecţie turca „à la Istanbul”. Aici s-au întâlnit seara. Amândoi au făcut o plecăciune. Voland avea cu sine şi covorul de rugăciuni, ceea ce l-a impresionat în mod deosebit pe amfitrion, dar propunerea invitatului ca cei cinci candidaţi albanezi să susţină o femeie, pe Miruša Hodža, n-a făcut decât să adâncească diferenţele de opinii dintre albanezi, astfel încâ Voland s-a întors la Skopje mulţumit. Fără s-o mai lungim, acesta s-a întâlnit, între timp, şi cu viitorul învingător, Gorgi Ivanov. Prin vorbe meşteşugite, diavolul a pus bazele tuturor viitoarelor nenorociri care se vor abate asupra Macedoniei, iar apoi s-a mutat, pur şi simplu la Brioni . Nu călătorea nici cu trenul, nu zbura nici cu avionul. Pur şi simplu dispărea dintr-un loc şi apărea într-altul, lăsând în urma sa un pat gol ce mirosea a pucioasă...

De altminteri, trebuia să se grăbească, pentru că deja în ziua următoare intenţionau să se întâlnească la Brioni, preşedintele Croaţiei, Stipe Mesić şi cel al Sloveniei, Danilo Tirk. Voland trebuia să finalizeze multe treburi înainte de acest mic summit maliţios. Aşadar, nu avea intenţia să se bucure de soarele călduţ de iarnă de pe litoralul Adriaticii, nici să se plimbe prin livezile de smochini, măslini şi aleile mirositoare cu vegetaţie luxuriantă mediteraneeană- de fapt, dispreţuia toate acestea, ca de altfel orice festă care-i ieşea prea uşor. Avusese nevoie de doar câteva ceasuri ca să convingă oamenii din stafful celor doi preşedinţi că el era cel mai bun traducător din slovenă în croată, să-şi falsifice CV-ul şi să-i determine să-l aleagă tocmai pe el să se aşeze între cei doi, Mesić şi Tirk şi să înceapă să traducă, cum altfel, decât pe dos şi perfid, negocierile ce se anunţau dificile

Toate aceste lucruri ar fi putut fi chiar şi comice, dacă disputa teritorială dintre cele două ţări nu era un lucru cât se poate de serios. Mesić venise la negocieri, pregătit să nu cedeze nicio bucăţică din golful Piran şi nici măcar un sfert de metru din pământul roşiatic al peninsulei Istria. La rândul său, Tirk venise să ceară nici mai mult nici mai puţin decât oraşul Buje, cu tot cu împrejurimi, precum şi partea dinspre localitatea Ankaran a golfului Piran. Când au început negocierile, Mesić a înţeles că Tirk tocmai renunţase la intenţiile ferme ale Sloveniei de a pretinde Croaţiei şi cea de-a doua jumătate a golfului Piran cu tot cu împrejurimi până la vechiul oraş Buje din peninsula Istria, iar Tirk că Mesić îi oferea pur şi simplu pe tavă oraşul Buje şi tot golful Piran. Se poate să fi intuit şi că translatorul îi trăgea pe sfoară, dar... Consensul aproape că se realizase. Un singur lucru nu prevăzuse Voland (iată, chiar şi el putea greşi uneori). Ambilor preşedinţi li s-a părut suspect faptul că celălalt interlocutor accepta cu prea multă uşurinţă totul, drept care tratativele s-au oprit, urmând ca fiecare să se consulte, între timp, cu propriile guverne. Amândoi au plecat de la negocieri aproape fluierând, însă nici Voland nu era trist. Faptul că vorbele mieroase n-au condus încă la învrăjbire nu însemna că în curând nu vor apărea roadele otrăvitoare ale acestora, atunci când traducerea greşită va începe să creeze noi confuzii în relaţiile dintre aceşti foşti buni vecini care avuseseră până atunci un duşman comun - Serbia.

Dar în Serbia? Sigur că da, Voland intenţiona să ajungă şi acolo, mai ales că acolo avea treabă berechet, dar înainte de a pleca în Serbia, trebuia să ajungă la Sarajevo şi să depună cei 107.000 de dolari falşi. O urmărea pe biata funcţionară de la banca „Ziraat” cum învârtea bancnotele şi le aşeza apoi, de câteva ori, în aparatul de depistat bani falşi care piuia monoton, semn că bancnotele erau reale, dându-i la final lui Voland o chitanţă semnată de acesta cu numele Ibrahim Hadžihafizkapičić. Astfel, cei 107.000 de dolari falşi au fost puşi în circulaţie, dar nu asta era intenţia finală a lui Voland. Îşi avea faliţii săi locali cărora intenţiona să le ofere din roadele otrăvite ale împăcării. Bakir Izetbegović, fiul lui Ali, cunoscut ca „stăpânul oraşului Sarajevo”, era cel mai nervos om pe care îl cunoscuse, de data aceasta, pe Pământ.

- Dumneavoastră sunteţi, cel puţin, un bun musulman, efendi Hadžihafizkapičić, - i-a spus Izetbegović în clădirea Primăriei- m-am interesat la oamenii mei care mi-au confirmat că sunteţi un bun credincios, devotat lui Allah şi vieţii în curăţenie sufletească.

-Toată viaţa am trăit aşa- i-a replicat Voland convingător.

-Cu siguranţă că ştiţi atunci că sârbii, sârbii sunt adevăraţii vinovaţi. Ar fi mai bine ca să întreprindă comunitatea internaţională ceva în acest sens şi să nu ne lase pe noi să rezolvăm problema în felul nostru.

-«Felul ăsta al nostru» ne-a costat toate aceste urme lăsate de schije pe faţadele Primăriei şi ale blocurilor turn din Sarajevo care arată şi acum ca şi când ar fi fost muşcate de vreo fiară şi smulse etajele şi colţurile clădirilor cu tot cu armătură şi beton. Să încercăm poate altceva?

- Ce anume?

-De pildă, să propunem să se construiască un lăcaş de cult ortodox în Sarajevo în schimbul construirii unei moschei cu tot cu medresă în Banja-Luka?

-Aş accepta acest lucru, doar cu condiţia ca minaretele din Banja-Luka să fie atât de înalte încât să umbrească crucea ortodoxă a catedralei din Sarajevo, iar Dodik ar fi de acord dacă cupola centrală a moscheii ar fi atât de înaltă, încât să nu se mai vadă de pe ea Catedrala Sfântului Sava, din piaţa Vračar, de la Belgrad.

-Veţi fi surprins, efendi Izetbegović, dacă o să aflaţi că Dodik a acceptat deja...

La auzul cuvântului «a acceptat», discuţia s-a încheiat brusc. Ca şi cum ar fi fost unul dintre bătrânii cârmuitori ai oraşului Sarajevo, Bachir a dat din mână şi şi-a întors capul ca un turc, semn pentru Voland că trebuia să-şi continue drumul spre Banja-Luka. Acolo a fost primit, bineînţeles de Milorad Dodik. Acesta zâmbea, strâmbându-şi faţa cărnoasă ca de plastilină într-o grimasă, prefăcându-se că se cunoşteau de ani de zile.

- Dumneavoastră sunteţi, cel puţin, un bun ortodox, frate Lipovac- i-a spus Dodik în clădirea Palatului Băniei- m-am interesat eu la oamenii noştri care mi-au confirmat că sunteţi credincios, devotat Domnului nostru cel adevărat.

-Toată viaţa am trăit aşa- i-a replicat Voland convingător.

-Atunci ştiţi cu siguranţă că «păgânii», adică musulmanii care «mulg» banii altora sunt adevăraţii vinovaţi. Ar fi mai bine ca să întreprindă comunitatea internaţională ceva în acest sens şi să nu ne lase pe noi să rezolvăm problema în felul nostru.

-«Felul ăsta al nostru» ne-a costat dislocările de populaţie refugiată din Mostar, Tuzla şi Sarajevo...Să încercăm altceva?

- Ce anume?

-De pildă, să propunem să se construiască o moschee, cu tot cu medresă, în Banja-Luka în schimbul construirii un lăcaş de cult ortodox în Sarajevo?

- Aş accepta acest lucru, doar cu condiţia ca lăcaşul de cult ortodox să fie atât de mare, încât zidul dinspre sud-est să ajungă la Sarajevo, iar cel dinspre nord-vest la Banja-Luka şi atât de înalt încât moscheea lor, cu tot cu medresă, să încapă într-una dintre absidele preasfintei noastre catedrale. Dar nu e suficient să fiu eu de acord, ori nu. Îl ştiu eu pe Bakir care va accepta doar dacă minaretele moscheii vor fi atât de înalte încât să oblige avioanele care zboară deasupra Bosniei să-şi schimbe ruta.

-Veţi fi surprins, domnule Dodik, dacă o să aflaţi că efendi Izetbegović a acceptat deja...

La auzul cuvântului «a acceptat», discuţia s-a încheiat brusc. Voland se afla deja în Kosovo când firele telefonice între Banja-Luka şi Sarajevo au început să zbârnâie, Bakir Izetbegović şi Milorad Dodik să-şi înjure secretarii şi amândoi să-l blesteme pe acel necunoscut care se recomandase că-l cheamă Hadžihafizkapičić şi Lipovac şi care i-a vârât pe amândoi în treaba asta, ba mai mult, având şi tupeul să anunţe acordul lor agenţiilor de ştiri bosniace şi ziarelor din Republica Srpska. Pe Voland, însă, Bosnia nu-l mai interesa. Acum avea de-a face cu politicieni noi, buni şi cu adevărat devotaţi, unii dintre ei fiind şi medici.

Când diavolul a ajuns în zona de nord a oraşului Kosovska Mitrovica a văzut că era ora prânzului. Tocmai îşi dăduse ceasul de pe mână şi se îmbrăcă în spitalul municipal cu uniforma de chirurg, de culoarea vernil. Se spălă îndelung pe mâini şi porni apoi pe holurile spitalului, preluând chipul unei persoane cunoscute pentru cei cu care se întâlnea, ca să se amuze pur şi simplu. Îl distra faptul că toată lumea îl saluta cu: «bună ziua, doctore», iar mai târziu, faptul că doctorul Ivanović, care se afla deja în blocul operator, i-a întins imediat scalpelul.

- Stimate coleg, nu speram să veniţi, totuşi- spuse doctorul Ivanović, altminteri, în afara spitalului, unul din oamenii de vază sârbi din zona de nord a oraşului Kosovska Mitrovica. Nici chiar doctorului Ivanović nu i-a fost clar de ce a rostit acele cuvinte şi nici de ce i-a cedat imediat locul stimatului coleg, lângă pacient.

Dar Voland, bineînţeles că nu şi-a pierdut cumpătul. Avea la dispoziţie toate cunoştinţele şi rutina medicală, astfel că imaginea pacientului pe masa de operaţie cu omoplatul stâng deschis nu-i era străină.

-Ce avem aici, stimaţi colegi?-a început diavolul ca şi când ar fi fost profesor de chirurgie. – Splina e în parametri normali, cu ecostructuri omogene. O mare parte însă a zonei superioare a splinei e cuprinsă de o formaţiune cu diametrul de aproximativ 53 de milimetri. E vorba despre transformări cistice, am însă dubii dacă ţesutul este de natură limfoidă sau e un echinococ. Domnule doctor Ivanović, s-ar părea că e mai degrabă o structură limfoidă?

Acesta a dat afirmativ din cap, semn că nou venitul chirurg a pus un diagnostic corect.

-Să înlăturăm formaţiunea cistică- spuse de aceea diavolul şi făcu cu precizie câteva incizii. Totul se terminase în mai puţin de câteva minute, iar doctorul Ivanović se afla deja în cabinet ca să completeze fişa bolnavului în care a consemnat diagnosticul cert: Cystis splenis, Splină cistică, Diagnostic D735.

Dar noul chirurg nu venise la spital să-l ajute pe doctorul Ivanović la secţia de chirurgie. Alte erau intenţiile sale, iar acestea ţineau mai degrabă de activitatea unui doctor ce tratează sufletul şi nu trupul.

-Frăţioare, da` greu mai trăiţi şi munciţi voi aici. Noi pe Insulă de multă vreme înlăturăm aceste formaţiuni cistice laparoscopic, sau cum îi mai zicem „prin vizor”, iar voi încă îi mai tăiaţi pe pacienţi.

-De tăiat, tăiem de toate, frate Jovanović, mai bine spune-mi cum ţi-e acolo...acolo...

-La Brighton? Ei, nu e rău, dar e străinătate, rece, confortabilă, dar distantă. Măcar tu eşti la tine acasă. Spune-mi, mai bine...de ce eşti atât de inflexibil, în afara spitalului. Nu laşi, frăţioare, nimic de la tine. Ai strâns şurubul la trecerea aceea pe podul de pe râul Ibar şi ca un Caron nu laşi pe nimeni nici înainte, nici înapoi. Deschide, măi, drumul, dă-le voie sârbilor să plece spre sud şi albanezilor spre nord. Ce spui?

Ştia diavolul că o asemenea propunere era lucrarea necuratului oricât de bine ar fi împachetată aceasta în ambalajul colorat al toleranţei, pentru că podul de pe râul Ibar între zonele învrăjbite din oraşul Kosovska Mitrovica era de ani de zile unul din punctele nevralgice din Europa, locul unde s-a mai împărţit în două un oraş după Berlin şi Sarajevo. De aceea, răspunsul doctorului Ivanović nu l-a suprins deloc.

-Asta, frate, să nu mi-o mai pomeneşti. Pe râul Ibar va fi graniţă şi Koštunica va tăia panglica la primul punct de trecere.

-Nu se ştie, nu se ştie- spuse diavolul puţin îngândurat şi apoi plecă.

În aceeaşi noapte, Milorad Ivanović avu un vis ciudat. Se făcea că a trecut cu uşurinţă prin punctul de control şi împreună cu sârbii, poate pentru că era Paştele ortodox, a ajuns în zona de sud a oraşului. Îi îmbărbăta pe nişte bătrâni pe de-o parte, iar pe de altă parte încerca să-i convingă cu dibăcie că odată ajunşi la cimitirul sârbesc din zona albaneză a oraşului Mitrovica vor găsi totul în paragină. Când au ajuns însă acolo, au dat peste un cimitir modern: poarta era schimbată, vopsită chiar cu trei rânduri de vopsea neagră, aleile erau presărate cu pietriş roşiatic, iar toate locurile de veci erau îngrădite, monumentele funerare spălate, pur şi simplu luceau sub soarele de primăvară...

A sărit din pat şi şi-a spus: „ce coşmar”, iar apoi a tresărit. De ce, coşmar?

Oare el însuşi nu tuna şi fulgera împotriva vandalilor de albanezi pentru care nici măcar mormintele funerare ale sârbilor nu erau sfinte? Şi totuşi, a tresărit. Dacă ei ar deveni buni, cum ar mai putea persoane ca el să aibă forţa să-i răzbune? A pornit spre spital şi acolo a dat de aceeaşi situaţie. Din nou acel doctor Jovanović din Brighton opera, din nou încerca să-l convingă să deschidă trecerea de pe podul de pe râul Ibar, apoi a avut din nou acelaşi coşmar...

De data aceasta se afla în partea sârbească şi tăia panglica, dar cu cine: cu un politician albanez în persoană. Nu exista punct de control, graniţă, nu era acolo Koštunica, ci doar un politician albanez pe care nu-l cunoştea. Podul era deschis pur şi simplu pentru afluxul normal de oameni şi doctorul Ivanović tresări din nou. Acum era scăldat în sudoare, dar nu era singurul care transpirase.

Şi liderul studenţilor, sau mai corect spus, «liderul studenţilor» Rahman Beriša, aflat în zona de sud a oraşului Kosovska Mitrovica, dormise neliniştit în nopţile acelea. Era unul din cei care în 1999 fuseseră lideri locali ai UÇK . Promisese în anul acela, 1999: «proteste», «mitinguri», «eliberarea zonei de nord a oraşului Mitrovica în şapte-zece zile». Apoi însă timpul începuse să se scurgă besmetic prin clepsidră şi anii au trecut. Intrigile l-au scos din cărţi şi el a rămas doar comandantul podului dinspre partea de sud. Făcea schimburi de gardă şi chiar începuse s-o rupă puţin pe franţuzeşte, alături de soldaţii francezi de la KFOR , când într-o noapte ploioasă l-a vizitat la corpul de gardă un tânăr necunoscut. Chipul acelui băiat, palid, cu sprâncene negre şi dese şi ochi neliniştiţi, ţâşnise din străfundurile amintirilor comandantului podului, şi de aceea nu e de mirare că Rahman s-a oprit locului ca şi când o mână rece ca gheaţa l-ar fi apucat de beregată.

-Sadik- bâigui acesta- eram sigur că te-au omorât bestiile alea de sârbi încă de atunci...acolo.

-Camarade, Rahman, aşa e, chiar m-au omorât, sugrumat cu un laţ de gât ca pe un vier. Nu m-au lăsat nici măcar să mă întorc, să le văd feţele. Mie mi-e însă acum uimitor de bine. Am venit să văd cât de rău îţi merge ţie. Cum stai aici de pază. Ce păzeşti, bietul meu Rahman? Podul, dar de cine? Lăsă-i pe oamenii ăia să circule, să facă negoţ, să fie prieteni. N-o să vă pervertească sârbii şi nici voi pe ei.

-De aşa ceva să nu mai îmi pomeneşti, camarade. Dacă de asta te-ai sculat din morţi, ai greşit omul. Treci mai bine de partea cealaltă şi pedepseşte-ţi asasinii decât să mă baţi pe mine la cap.

-Uită-te cum se scurge ploaia rece pe mantaua ta. Ţi-e frig. Ai cizmele pline cu apă, Rahman. Du-te acasă. Ţi-e somn. Eşti obosit...

Şi Rahman a plecat acasă. Pentru prima oară în cei zece ani de gardă, a părăsit postul şi – a început să viseze. Se făcea că în partea de sud stătea Milorad Ivanović, dar lângă el nu era niciun albanez adevărat. Nu era decât un grăsan de lider socialist albanez într-un costum bleumarin în dungi, cu o garoafă roşie la rever. Politicianul cel gras bătea din palme şi îi încuraja cu gesturi de mitocan aflat pe stadion. Sârbul Ivanović ţinea în mână nişte foarfece şi parcă îl ameninţa. I-a dat şi lui o pereche. Rahman se întoarse. Crezuse că-l va doborî lunetistul acestuia înainte de a tăia panglica. Şi totuşi tăie panglica şi scoase un ţipăt.

Se trezi singur în pat, dar asta nu era decât începutul. Visului dinspre partea de nord a oraşului Kosovska Mitrovica îi corespundea visul dinspre partea de sud. Lunea visase cimitirul, marţea, tăierea panglicii la festivitatea de deschidere a podului de pe râul Ibar, miercurea visase cum ei doi stăteau împreună într-o cafenea şi râdeau de aceleaşi bancuri, joia a fost mai rău şi totuşi mai bine decât vinerea; visul de vineri a fost, totuşi, mai suportabil decât cel de sâmbătă; iar cel de sâmbătă nu putea fi cu nici un chip numit coşmar faţă de cel visat de cei doi „visători”, duminica...

Duminică seara, când diavolul se pregătea deja de întoarcere în măruntaiele tenebroase ale Pământului, doi amărâţi mişunau de colo-colo în jurul podului, neştiind ce căutau şi ce voiau de fapt. Diavolul îi mai privi un timp şi deodată, dădu drumul, ca şi cum ar fi învârtit scala multor aparate de radio, să se audă toate vocile în acelaşi moment. Cineva telefona pe linia secretă din Banja Luka la Belgrad; un curier mergea să transmită un mesaj personal de la cineva la altcineva; secretariatele cabinetelor lucrau până târziu în noapte; ziariştii făceau speculaţii; tinerii purtători de cuvânt ai multor ministere pregăteau comunicate mincinoase; totuşi, cei doi din Kosovska Mitrovica pândeau momentul să ridice barierele de ambele părţi ale podului de pe râul Ibar; iar păsările zburau spre vest neprevestind nimic bun.

Cerul roşiatic a fost ultimul semn pe care inspectorul Voland l-a văzut pe Pământ. Şi-a adus aminte: ar fi trebuit să meargă şi la Belgrad şi să mănânce acolo un cheeseburger dublu la Mc`Donalds de pe strada Terazije metamorfozat într-un licean care chiulise de la ore de la Liceul de filologie din apropiere. Şi acolo avea faliţii săi printre consilierii preşedintelui cărora putea să le dea diferite « idei bune, neliniştitoare », dar era deja de ajuns. Fuga idearum era ultimul lucru pe care l-a mai ascultat o vreme pe tărâmul balcanic.

Apoi a dispărut pur şi simplu în pântecele pământului. Ca şi când ar fi plecat la culcare în viroaga sa tenebroasă, scoase un suspin fără să regrete că în curând va respira doar pucioasă otrăvitoare. Pacea, ca şi când era o vacă albă sacră, nu mai putea fi tulburată. Acum, pe teritoriul fostei Iugoslavii însângerate nu se mai juca o tragedie, ci o comedie. Printre hohote de râs, se mai strecura totuşi şi câte o lacrima, iar pentru Voland nu era puţin lucru. Să strici măcar cu un milimetru ceea ce pare că merge bine, este uneori mai plăcut decât să nărui ceea ce oricum era sortit pieirii.

Acum se simţea chiar şi el puţin muritor. Îşi va trimite locotenenţii întunericului pe Valefor, Larejie, Morax, Rajam, Vlam, Furax şi Murmur să infecteze rănile pe care le deschisese. Popoarele din Balcani optaseră ferm pentru pace doar în aparenţă, aşa că toate acordurile de pace puteau fi încă anulate şi reziliate. Dar nu cu propuneri malefice ca până acum, ci cu unele, benefice. Puteau oare balcanicii să refuze propunerile diavolului? Fără îndoială că da. Aveau posibilitatea să opteze, dar aşa cu se întâmplă cu oamenii, aceştia făceau întotdeauna contrariul. Când îi instiga la rele, le acceptau; acum, când îi îndemna la fapte bune, le refuzau.

-Oamenii sunt ca nişte muşiţe banale- au fost ultimele cuvinte rostite de revizorul Voland cu gură de om, croită de el însuşi. În timp ce se scufunda în straturile de argilă şi humă, trecând pe lângă mormintele etrusce, a tresărit, totuşi, la gândul că oamenilor le-ar putea da prin minte să se bazeze mai mult pe posibilitatea de a opta pentru liberul lor arbitru.

 

Aleksandar Gatalica © Aleksandar Gatalica
Aleksandar Gatalica din Serbia
Aleksandar Gatalica, născut în 1964 la Belgrad/Serbia, locuieşte la Belgrad; a studiat literatură generală şi comparată la Universitatea din Belgrad; traducător de greacă veche, critic de muzică la cotidianul „Novosti“ (până în 2008), redactor al suplimentului literar „BLIC knjiga“ al cotidianului „Blic“ precum şi scriitor; până în prezent a publicat nouă volume de proză, ultimele titluri fiind Nevidljivi, roman (Belgrad 2008); Vek, nuvele (Belgrad 1999); Linije života, roman (Belgrad 1993); volumele sale de proză au fost traduse în zece limbi europene; Gatalica a primit în 1993 premiile „Miloš Crnjanski“ şi „Giorgio la Pira“ pentru romanul Linije života precum şi premiul „Ivo Andrić“ pentru Vek (nuvele, 1999); ultimul său roman Nevidljivi a ajuns în selecţia finală pentru Premiul NIN 2008; membru în consiliul de administraţie al Centrului Sârbesc PEN; preşedinte adjunct al Mişcării Europene în Serbia.

 

Eine Übersetzung von Gudrun Krivokapić
Gudrun Krivokapić, născută în 1941 la Göttingen/Germania, studiază istoria şi anglistica mai întâi la Göttingen şi München, apoi se mută la Belgrad unde îşi schimbă specializarea, absolvind germanistica. Activează în calitate de traducător (inclusiv interpretariat) şi redactor al secţiei externe al postului Radio Belgrad, devine lector de limbă germană la Catedra de Germanistică a Universităţii Belgrad. A fost şefa bibliotecii Institutului Goethe din Belgrad până în anul 2006, în prezent trăieşte atât la Belgrad, cât şi la Göttingen.