LOMEIER | Aud apă. Nu e nici o picătură, dar eu o aud. În miez de iunie. E foarte cald. Sună telefoanele de la etajele opt, nouă şi zece, că ce-i cu apa. Nu ştiu. Am fost la subsol. Presiunea e-n regulă. Cu toate astea: De la etajul opt în sus, toate robinetele sunt uscate. Etajele opt, nouă şi zece nu au apă. Ca şi când, la etajul şapte, apa ar dispărea. Poate există o spărtură. Greu de imaginat. Iar o spărtură de felul ăsta, o ţeavă spartă, n-ar rămâne mult timp neobservată. S-ar scurge pe pereţi, pe tavane, în holuri. Dar eu aud apă. O aud în spatele pereţilor. Sună ca un cântec. O urmă de cântec pe coridoare. Cântecul în casa scărilor. O urmă la etajul şapte. Mă sui în lift. Mă duc până la etajul şapte, să verific. Tot timpul aud apă. Liftul huruie ca şi când nu mai are mult până să se strice din nou. Etajul şapte. Pe dreapta, cincisprezece apartamente şi liftul, pe stânga, şaisprezece apartamente. Şi pe o parte şi pe alta mereu trei camere, bucătărie, baie. La capătul coridorului în dreapta în faţa apartamentului 7-32 stă colocatara arabă a duduii Dehke, doamna Fatima Mansur. 7-32 înseamnă balcon la bucătărie şi ferestre spre Sud-Est, baia spre Vest. Colocatara arabă încearcă, cu trei sacoşe sub braţ, să-şi descuie apartamentul, dar de ce se complică în halul ăsta? De ce nu pune pur şi simplu cumpărăturile jos? |
FATIMA | Liftul huruia ca şi când nu mai avea mult până să se strice din nou. Cu trei sacoşe sub braţ, nu e deloc simplu să descui apartamentul. Nu merge. |
LOMEIER | Cheia îi cade din mână – mai bine decât să-i fi căzut sacoşele. |
FATIMA | Cheia îmi cade din mână, dar ajung la sonerie cu cotul. Sper că Franzisaka-i acasă. Bineînţeles că-i acasă. Numai să audă soneria. Lomeier, administratorul, vine pe coridor în halatul lui albastru-cenuşiu. E foarte cald. |
LOMEIER | Mai sună o dată. Face asta, apăsându-şi, cu tot corpul şi cu sacoşe cu tot, cotul stâng pe sonerie. Pot cumva să vă ajut? |
FATIMA | O, mulţumesc, mă descurc. Foarte cald astăzi, nu? |
LOMEIER | Cea mai călduroasă zi a anului până acum, au spus la ştirile de la ora 19. |
FATIMA | Şi – încă nu vi s-a terminat programul, domnule Lomeier? |
LOMEIER | Nu ştiu – e ceva în neregulă cu presiunea apei la etajele opt, nouă şi zece. |
FATIMA | Noroc că nu sunt decât zece etaje. El nu râde. |
LOMEIER | Da ... |
FATIMA | Are un aer absent. Îngrijorat. |
LOMEIER | La dumneavoastră care-i situaţia, cu apa? |
FATIMA | Da, nu ştiu – abia acum ajung acasă. Dacă e ceva, vă sun mai târziu. |
LOMEIER | Da, vă rog, aşa să faceţi. Poate avem o scurgere pe undeva. Ea mai sună o dată, dar nu vine nimeni la uşă. Permiteţi. |
FATIMA | El se apleacă şi-mi ridică cheia de jos. Mai întâi vrea să mi-o dea, dar pe urmă bagă de seamă că încă mai am amândouă mâinile ocupate, şi şovăie. |
LOMEIER | Are atâtea chei pe inel. |
FATIMA | Eu zâmbesc. Ce altceva să fac – el stă şi se uită la cheile mele. |
LOMEIER | Atâtea chei ... |
FATIMA | Sunteţi aşa de drăguţ -? Îi fac loc. Aia cu cămila. |
LOMEIER | Cămila e un breloc nu foarte frumos, uzat, din material plastic. |
FATIMA | El bagă cheia în broască – |
LOMEIER | V-ar deranja cumva, dacă aş verifică, scurt, cum staţi cu presiunea la apă? Doar să văd dacă e-n regulă. |
FATIMA | Nu, absolut deloc – |
LOMEIER | În clipa în care vreau să răsucesc cheia în broască, cineva deschide uşa din interior. În faţa noastră se află, transpirată şi mai mult dezbrăcată, Franziska Dehke, chiriaşa principală de la 7 – 32. Oo – |
ROBERT | Nu merge. |
Scurtă pauză. | |
PATRIZIA | Ce? |
ROBERT | Ai auzit bine: Nu merge. |
Scurtă pauză. | |
PATRIZIA | Asta - |
ROBERT | Scoateţi-o din minte. |
PATRIZIA | Nu înţeleg. |
ROBERT | Cât se poate de simplu - |
PATRIZIA | O clipă doar, cum de - |
ROBERT | Asta - |
PATRIZIA | Asta nu - |
ROBERT | Ba da - |
PATRIZIA | Asta nu pot s-o - |
ROBERT | Ba da - |
PATRIZIA | Asta nu pot în nici un caz s-o - |
ROBERT | Ba da - |
PATRIZIA | Nu - |
ROBERT | Scoateţi-o din minte. Uit-o. |
Scurtă pauză. | |
PATRIZIA | Ce să însemne asta: - |
Scurtă pauză. | |
ROBERT | Ce să însmene asta? |
PATRIZIA | Da - |
ROBERT | Ce să însemne asta? |
PATRIZIA | Asta a fost întrebarea, asta te-am întrebat, da - |
ROBERT | Dar asta e cât se poate de clar: asta înseamnă că tu - |
PATRIZIA | Clar? Nimic nu e clar. Nu e clar absolut nimic. Absolut nimic, nimic nu pare să fie clar - |
ROBERT | Hârtia asta - |
PATRIZIA | hârtia asta este - |
ROBERT | hârtia asta nu este - |
PATRIZIA | hârtia asta este proiectul meu - |
ROBERT | hârtia asta-i inacceptabilă. |
PATRIZIA | Inacceptabilă? |
ROBERT | In-ac-cep-ta-bi-lă. Nu merge. Nu poţi să-mi vii cu aşa ceva. Terminat. |
PATRIZIA | Ce? |
ROBERT | Da - |
PATRIZIA | Nu eşti în toate - |
ROBERT | Hârtia asta - |
PATRIZIA | Hârtia asta - |
ROBERT | Hârtia asta-i zero. ZERO. |
Scurtă pauză. | |
PATRIZIA | Zero. |
Scurtă pauză. | |
ROBERT | Da. |
PATRIZIA | Inacceptabilă. |
ROBERT | Aşa e. |
Scurtă pauză. | |
PATRIZIA | Inacceptabilă. |
ROBERT | Exact. |
Pauză. | |
PATRIZIA | Eşti bolnav, Robert. |
Scurtă pauză. | |
Eşti complet bolnav. | |
Scurtă pauză. | |
Nu poţi să vorbeşti serios. | |
[...] | |
PATRIZIA | Mă preling în biroul lui Kramer şi las uşa întredeschisă. Stau pe întuneric în biroul străin şi privesc luminile oraşului. Dacă intră Kramer acum, probabil că sunt concediată. Fără preaviz. |
[...] | |
În spatele meu, uşa se deschide - văd asta dupa dâra de lumină galbenă de pe covor - şi se închide la loc, dar nu mă întorc. El nu aprinde lumina. Stă foarte aproape în spatele meu, îi simt respiraţia. Ştiu că e el. O ştiu. Îmi pune mâinile pe talie. Mă întoarce spre el şi ne sărutăm. Mă lipeşte de fereastră şi îmi ridică rochia. Facem sex. O partidă incredibil de aprigă. |
|
Scurtă pauză. | |
Şi după aceea ne-am întors la petrecere - nu am mai schimbat nici o vorbă -, ne-am amestecat printre oameni. Ca şi când ne-am fi vorbit. Dar nu vorbiserăm nimic. | |
Scurtă pauză. | |
Nu ne vorbiserăm deloc. De fapt, am vrut să-l sun a doua zi la el în birou, dar - | |
Scurtă pauză. | |
nu l-am sunat. Nu că nu voiam să-l sun, bineînţeles că voiam să-l sun, dar m-am gândit că-i mai bine dacă sună el. În principiu, nu mă deranjează să fac eu primul pas - deci - | |
Scurtă pauză. | |
nici în probleme de serviciu, nici cu bărbaţii. Dar - aici era vorba de altceva. Aici era vorba de mai mult. Povestea asta era - | |
Scurtă pauză. | |
Povestea asta era prea importantă. | |
Scurtă pauză. | |
Şi din cauza asta nu puteam să-l sun. Nu ar fi fost corect. Ar fi fost chiar o greşeală decisivă, şi acum sunt aboslut convinsă de asta. Nu voiam ca el să creadă că aş avea nevoie de asta. Că aş avea măcar cea mai mică nevoie - Nu exista nici un prilej ca eu să-i semnalez faptul că m-ar fi putut obţine. Trebuia să-i transmit foarte clar că eu sunt la fel ca el. La fel ca el, aceeaşi clasă, doar că într-un alt domeniu. Creativă, performantă. Dură, atunci când e cazul: |
|
[...] |
ANDI | Ajutor – |
CLAUDIA | Ce – |
FRANK | Ce s-a – |
ANDI | Afară, în faţa casei, zăcea femeia asta – |
Scurtă pauză. | |
FRANK | Romy – |
ANDI | E moartă – |
FRANK | Moartă? |
ANDI | Moartă – da, zăcea moartă pe caldarâm în faţa casei. |
Scurtă pauză. | |
CLAUDIA | Femeia – moartă – de ce n-ai lăsat-o unde era? |
Scurtă pauză. | |
ANDI | S-o las acolo? O femeie moartă? |
CLAUDIA | Da – |
ANDI | Dar nu puteam s-o las – |
FRANK | Doar nu era s-o – |
CLAUDIA | De ce nu, ce să facem noi cu ea, aici? |
Scurtă pauză. | |
Ce să facem noi cu cadavrul, aici, în casă? Du-o-napoi – | |
ANDI | Înapoi, în faţa acsei? S-o duc înapoi pe pavaj? Nu! |
CLAUDIA | Vie sau moartă, femeia asta nu are ce căuta în locuinţa mea. |
ANDI | Nu pot s-o duc înapoi – |
CLAUDIA | De ce nu, doar tu ai şi adus-o încoace. |
Scurtă pauză. | |
ANDI | nu mai poate s-o ţină în el |
Eu am omorât-o! | |
FRANK | Tu ai – ce-ai făcut? |
ANDI | Eu am ucis-o – |
Claudia încearcă să închidă la loc uşa spartă, dar aceasta este atât de stricată, încât tot mai rămâne puţin deschisă, chiar dacă o forţează. | |
FRANK | Pune-o – pune-o aici – |
Andi întinde femeia moartă peste câteva cartoane cu lucruri. | |
CLAUDIA | Nu se poate să – |
ANDI | Nu-nţeleg cum a putut să se-ntâmple – |
FRANK | Ce? Ce anume s-a întâmplat? |
ANDI | Tina şi cu mine, eram amândoi, astăzi e ultima noastră zi, soarele era deja jos de tot, şi atunci, femeia, femeia asta, părăseşte casa, şi, nu pot să spun de ce, ceva la ea ne înfurie, ceva în felul ei; mersul ei, nu ştiu ce, neliniştea ei, ne înfurie, o simţim amândoi în acelaşi timp, şi atunci Tina ia o piatră şi aruncă după ea, o ratează, de două ori, femeia e prea departe, imposibil de lovit, mă gândesc şi arunc şi eu după ea, dar piatra, parcă ar fi fost atrasă de ea, zboară spre ea, chiar când se întoarce să plece, şi o loveşte în plin drept în cap. Femeia se prăbuşeşte şi nu se mai ridică. |
Scurtă pauză. | |
Ce-am putut să fac? | |
Pauză. | |
Pentru clipa asta, pentru că am aruncat cu piatra aia, o să plătesc cu toată viaţa mea. | |
Tăcere. Nimeni nu ştie ce să spună. Mama îşi cuprinde fiul în braţe. Tatăl se întoarce spre femeia moartă. |
|
FRANK | Trăieşte! |
ANDI | Ce? |
FRANK | Da, respiră – |
Scurtă pauză. | |
respiră superficial, dar respiră – | |
CLAUDIA | Trăieşte – |
FRANK | E doar leşinată – piatra a făcut-o să-şi piardă cunoştinţa – |
Scurtă pauză. | |
N-ai omorât-o. | |
Scurtă pauză. | |
ANDI | Nu – |
FRANK | Nu putem s-o lăsăm să zacă aici – dacă are o comoţie cerebrală trebuie să stea întinsă în întuneric. |
CLAUDIA | Unde s-o întindem aici – |
ANDI | Pe canapea – |
CLAUDIA | Canapeau au luat-o deja – |
ANDI | Au luat-o – |
CLAUDIA | E pe vapor, a plecat cu mai tot mobilierul – |
FRANK | Aici unde e acum nu poate să rămână, cine ştie cât mai durează până când o să-şi revină – |
ANDI | Păi atunci pune-o la voi în pat – |
CLAUDIA | Niciodată. În nici un caz la noi în pat – |
FRANK | Patul tău ce are – o punem în patul tău. |
ANDI | Patul meu – eu – dacă o punem la mine în pat – atunci eu unde o să – |
Scurtă pauză. | |
Mai încolo vine Tina, e ultima oară – | |
CLAUDIA | Dar de ce trebuie să vă întâlniţi aici – |
ANDI | Dar – |
Scurtă pauză. | |
la ea nu putem, tatăl ei mă urăşte. | |
Scurtă pauză. | |
CLAUDIA | Duceţi-vă şi voi la cinema – există atâtea posibilităţi – |
ANDI | Şi pe urmă? Doar n-o să-mi petrec noaptea lângă femeia asta, la mine în pat! |
Tăcere. | |
FRANK | Dar nu poţi să – |
ANDI | Nici prin gând nu-mi trece! |
FRANK | Dar nu poţi să – |
ANDI | Nici prin gând nu-mi trece! Mai bine n-aş mai fi adus-o în casă – |
Andi iese furios. Frank şi Claudia rămân cu femeia leşinată. |
|
FRANK | Hai s-o ducem dincolo – |
CLAUDIA | Du-o tu – |
FRANK | Nu pot s-o duc singur – |
CLAUDIA | Nu poţi? E prea grea? Înainte sunt sigură că puteai – Ce-i asta? |
FRANK | Ce? |
CLAUDIA | Aici – aici pe podea – uite – E sânge? |
FRANK | Sânge? |
CLAUDIA | Da – |
FRANK | Unde? |
CLAUDIA | Aici, pe podea – |
FRANK | Într-adevăr – e o pată, nici nu băgasem de seamă. E – |
Cercetează pata. | |
E sânge – îi curge sânge – |
Roland Schimmelpfennig (n. 1967) este la ora actuală cel mai jucat dramaturg german contemporan. Piesele sale sunt reprezentate în peste 40 de țări. Este și regizor, romancier, libretist de operă, autor de piese de teatru radiofonic, eseuri. A scris deja peste 30 de piese, a primit numeroase premii și distincții (Premiul Nestroy, de două ori, Premiul de dramaturgie al festivalului de la Mülheim etc.). Este cu siguranță unul dintre cei mai inovatori autori contemporani, aflat într-o perpetuă căutare de noi forme dramatice. O căutarea încununată de fiecare dată de reușite, dacă avem în vedere succesul pieselor lui Schimmelpfennig în culturi atât de diferite.