TEATRU GERMAN CONTEMPORAN
Piese traduse în limba română | Thomas Bernhard

Am Ziel (Satisfucktion) – 1981

O văduvă în vârstă, distinsă, energică, mamă autoritară a unei fiice care nu mai e la prima tinerețe și care îi acceptă dominarea fără nici cel mai mic semn de revoltă sau măcar de disconfort. Mama bea ceai, apoi cere coniac și fiica o servește. După care se-ntoarce la treaba ei: face bagajele, pentru că ele urmează să plece la Katwijk, la mare, în casa de vacanță moștenită de la soțul doamnei. Tot de la soț i-a rămas și oțelăria, pe care a ratat să o vândă la momentul potrivit, pentru că încerca să obțină un preț mai bun. Iar acum e decisă să se războiască cu meseriașii cărora le-a luat doi ani ca să restaureze obeliscul de la mormântul soțului, și care acum cer o sumă care i se pare exagerată. Toate acestea și multe altele încă, le aflăm chiar de la ea, de la doamna care bea ceai și coniac în vreme ce fiica ei împăturește atent haine peste haine și pregătește metodic și tăcut cuferele ce le vor însoți în călătorie. Ea pare să i se adreseze fiicei, dar de fapt avem de-a face, ca de atâtea ori în opera lui Bernhard, cu un lung monolog. Sau, totuși, dialog – dar interior. Despre propria ei existență, care a fost o mare ratare. Un șir întreg de erori, de decizii ce au avut drept urmare o viață foarte nefericită.

Lucrurile par a lua însă o turnură nouă atunci când își face apariția autorul dramatic la a cărui premieră au asistat și Mama și Fiica. Pe Mamă a intrigat-o în primul rând titlul piesei acestuia: Scapă cine poate. Uimită de succesul spectacolului, care ofensa sistematic publicul, Mama l-a invitat pe autor să le însoțească la Katwijk și să locuiască o vreme în vila lor. Iar acesta a acceptat. Să fi fost el fascinat de potențialul ...dramatic al celor două personaje? Sau poate că interesul lui nu a fost unul strict profesional?

Vizita lui prilejuiește, firește, discuții – atât de frecvente, în piesele lui Bernhard – despre teatru, despre teatru și lume, despre teatru și viață. Și se termină deschis, cu un mare suspans, cu o mare curiozitate legată de rolul autorului dramatic în viața celor două femei.

„Ca și alte piese ale acestui mare autor, Am Ziel (traducerea literală ar fi La țel), textul acesta fascinează prin atmosferă, prin structura lui muzicală, simfonică, și prin datele personajelor. Bernhard nu aduce pe scenă personaje comune, obișnuite, „rupte din viață”, cum se spune. Sunt personaje aparte, care emană ele însele un tip special de teatralitate, care provoacă la reflecție și care au o putere de atracție misterioasă. Deși textul conține, practic, toate informațiile de care am avea nevoie ca să le înțelegem, ele își păstrează intact misterul. Și tocmai în asta constă miza, atât pentru regizor, cât și pentru actori: să creeze acest mister, să-i exploateze cât mai mult potențialul de teatralitate.“ (Victor Scoradeț)
Distribuția: 3 femei, 1 bărbați

Premiera absolută a avut loc în 1981, în cadrul festivalului Slazburger Festspiele, produsă de Schauspielhaus Bochum în regia lui Claus Peymann.

Premiera românească a avut loc în 2012, la Teatrul Foarte Mic, regia: Theo Herghelegiu.
Suhrkamp Theaterverlag, reprezentată în România de Livia Stoia Literary Agency
office@liviastoiaagency.ro

Drepturile asupra versiunii românești: Victor Scoradeț
vicmarsco@yahoo.de
Soarbe din ceai si așază imediat ceașca la loc.
 
MAMA Nu e bun! Când îl faci tu, nu e bun. Prepararea ceaiului e o ştiinţă. Desigur – apa, dar e o artă. Vreau coniac... Coniacul, fetiţo.
Fiica ii aduce coniac.
MAMA Complet surdă, înţelegi? Iar el era analfabet. Un analfabet autentic. Agonisiseră 5 copii – oamenii săraci fac cei mai mulţi copii! – doi dintre ei au supravieţuit; printre ei: maică-mea, bunica ta.
Fiica ii toarna mamei coniac.
MAMA Pe mine m-a depus undeva, într-un han. A intrat în han, la toaletă, a tăiat cordonul: harşt!, şi a ieşit afară cu mine-n braţe. O prietenă a ţinut-o la ea o săptămână, pe urmă s-a dus din nou să muncească. Doar unul are voie să bea. Doar eu am voie să beau.
Bea.
MAMA Din senin, înţelegi tu? Dintr-odată, într-o casă ca asta; o oţelărie, o casă la mare..., făcând abstracţie de tot restul. Dar bineînţeles că nu s-a întâmplat aşa, de azi pe mâine. Mai întâi a venit omu-ăsta urât, cu vocea lui urâtă şi mi-a povestit despre oţelăria lui. Pe atunci, tatăl tau avea obiceiul asta – primul cuvânt din fiecare frază il spunea de câte două ori. Era insuportabil. Si pe urmă a zis „Când mă satur de oţelărie, mă duc la mare. Am acolo o casă frumoasă la Katwijk”.
Bea.
MAMA Nu văzusem niciodată marea. Dintotdeauna am vrut să văd marea. Cine  n-a văzut marea niciodată, nu e om. Aşa am gândit atunci, aşa gândesc şi acum. O casă mare şi reflux şi flux – eu nu le văzusem niciodată, flux şi reflux – el mi le-a arătat prin gesturi; s-a aplecat mult în faţă şi mi-a arătat cu amândouă mâinile refluxul şi fluxul. Am crezut că-i nebun; „Un nebun!”, m-am gândit, apoi s-a dovedit însă că era adevărat tot ce spunea: treaba cu oţelăria era adevărată, şi aia cu casa la mare şi cu refluxul şi fluxul şi cu banii din bancă. I-am spus prietenei mele: „Tu ai face asta? Cu toate că nu poţi să-l suferi!? Are un miros atât de îngrozitor”, am spus eu, „din gură, şi nici degetele lui nu-mi plac; mâinile lui, în general. Faţa lui e urâtă! Tu ai face asta?”.
Bea.
MAMA „Da!”, a spus ea, „DA!”, şi încă ce da! Şi acum mai aud da-ul ăsta; de 45 de ani îl am în urechi. Nu pot să-l imit. Ar trebui să pot să-l imit, dar nu pot să imit DA-ul acela. „DA”, a spus ea, nimic altceva; m-a ascultat şi a spus „da”, şi pe urmă eu am făcut-o. Înţelegi? Uram totul la bărbatul ăla; uram până şi felul în care mergea – uram mersul lui, şi cum se aşeza, şi cum se ridica, şi cum îşi punea mâinile una peste alta, şi cum îşi dilata nările larg de tot când spunea „flux” şi la fel de larg când spunea „reflux”.
Bea.
MAMA „Totul e bine când se termină cu bine” – asta o spunea mereu, în fiecare clipă, chiar şi când n-avea niciun sens. „Totul e bine când se termină cu bine”.
Bea.
MAMA Era obiceiul lui. Işi sufla nasul prea zgomotos; „Totul e bine când se termină cu bine” – la orice ocazie. Era caraghios şi neîndemânatic; un om complet neîndemânatic... Cum spunea el „oţelărie” – un deliciu! Asta mă fascina.
Bea.
MAMA Avea obiceiul să doarmă cu ferestrele-nchise. Eu nu suportam asta; eu deschideam mereu ferestrele, numai că el răcea, şi atunci m-am mutat, pur şi simplu. La început aveam un dormitor comun, dar, nu după multă vreme, nu-l mai aveam.  Când apărea la micul dejun spunea: „Totul e bine când se termină cu bine”. Iar când venea de la oţelărie, spunea : „Totul e bine când se termină cu bine”. Mergeam pe malul marii, fetiţo, si, deodată: „Totul e bine când se termină cu bine”. Într-o zi a vrut un câine. Eu n-am vrut să-i interzic, dar era absurd – îi spunea mereu câinelui „Totul e bine când se termină cu bine”; n-am mai suportat una ca asta – am otrăvit animalul. Tot asta i-o spunea şi fratelui tău – „Totul e bine când se termină cu bine”... I-am dat cărţi să citească. Dar el nu le-a citit. Îl puneam să mi le povestească, dar nu făceam decât să-l torturez cu asta. „Mă duc la oţelărie”, spunea, şi adăuga mereu: „Totul e bine când se termină cu bine”. Iubea butonii. Avea butoni mari, de aur, de la tatăl lui, dar eu nu puteam să sufăr butonii, şi mai vroia mereu să poarte un fel de sandale, la mare, pe care eu le uram, fiindcă i se vedeau degetele lui urâte de la picioare iar el nu înţelegea că nu avea picioare făcute pentru sandale. Nu iubea literatura. Ura literatura. Şi teatrul. Doar Andersen era o excepţie. Se aşeza la fereastră (uite, acolo, vezi), şi citea basmul cu chibriturile. De sute de ori. Asta i-am lăsat-o. Îl dispreţuiam cum şedea el acolo şi citea; îl dispreţuiam profund, înţelegi?
Bea.
FIICA De-abia aştept s-ajungem la Katweijk.
MAMA Da. Şi eu. În fiecare an e la fel –  tot anul, un singur ţel: Katwijk!
FIICA (arată o rochie)
S-o mai calc?
MAMA Nu. Nu e cazul. Si facem, bineînţeles, şi excursia la Amsterdam. Bineînţeles. Poate că anul ăsta virtuozul nostru, violonistul, e deja acolo. Dar tu îl ai deja pe scriitorul ăsta dramatic al tău! A fost ideea mea, a fost dorinţa mea. O clipă de slăbiciune şi - facem o prostie!
FIICA Ce prostie?
MAMA Că l-ai invitat pe scriitor la Katwijk. Tu ai vrut. Tu ai vrut să călătorească la Katwijk cu noi, eu n-am vrut. Cum aş putea eu să vreau aşa ceva? Eu nu-i iubesc pe tinerii ăştia, şi cu atât mai puţin pe intelectualii ăştia; oamenii ăştia, cu spiritul lor plin de ambiţii! Pe oamenii ăştia nu i-am iubit niciodata! Ăştia nu fac decât să amestece lucrurile şi să întoarcă totul pe dos. A fost o greşeală să-l invităm să vină.
FIICA Dar n-o să stea decât o zi, două.
MAMA Da, aşa se zice – „o zi, două...”.
FIICA S-a bucurat atât de mult. Te admiră, mamă.
MAMA Asta a fost o greşeală, să-l invit. Dar a fost un impuls; un sentiment straniu, de fidelitate faţă de tine, înţelegi?
FIICA Un succes atât de mare, mamă –
MAMA Nu înseamnă nimic. Oamenii din sală au fost într-o dispoziţie bună şi au făcut un succes, dar, la fel de bine ar fi putut fi contrariul şi să nu fie niciun succes. Până la final nu s-a ştiut nimic. Nimic, absolut nimic. Pe urmă a fost linişte şi oamenii au început s-aplaude.
FIICA Şi cum au mai aplaudat!
MAMA Pentru mine e de neînţeles că au aplaudat, de vreme ce era vorba de-o piesă în care fuseseră cu toţii demascaţi în modul cel mai ordinar – e drept, şi cu ironie, dar cu o ironie rea, josnică de-a dreptul; absolut josnică! – şi pe urmă au început deodată s-aplaude.
FIICA A fost un adevărat succes. Unul mare de tot.
MAMA Un succes. Ce înseamnă asta?! Asta nu înseamnă nimic – un succes într-o seară. Crezi că e suficient pentru o operă de-o viaţă?

Thomas Bernhard

Thomas Bernhard (n. 1931 la Heerlen, în Olanda, mort în 1989 la Gmunden, în Austria), a rămas în istoria literaturii ca unul dintre cei mai mari autori de limbă germană din secolul XX. A scris piese de teatru (majoritatea, puse în scenă de unul dintre cei mai mari regizori germani, Claus Peymann), romane, povestiri, poezii. Și-a scandalizat permanent concetățenii prin atitudinea sa critică față de Austria, de istoria ei, de spiritul mic burghez al multora dintre contemporani. A făcut-o pentru prima oară în discursul său de mulțumire pentru Premiul de Stat pe anul 1967, a făcut-o pentru ultima oară spre sfârșitul vieții, odată cu premiera piesei sale Heldenplatz (Piața Eroilor), scrisă cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la anexarea Austriei de către Germania nazistă. De fapt, însă, acesta a fost penultimul mare scandal provocat de Bernhard. Căci cel din urmă avea să se consume după moartea lui, odată cu deschiderea testamentului său, prin care scriitorul interzicea categoric producerea și publicarea pieselor sale în Austria.

Această atitudinea nu a stat nicidecum în calea aprecierii operei sale, care s-a bucurat de un mare număr de premii și distincții, atât în Austria și Germania, cât și pe plan internațional. Pe unele le-a acceptat (Premio Letterario Internazionale Mondello, 1983; Prix Médicis, 1988 etc.), pe altele le-a refuzat (Premiul Antonio Feltrinelli, 1987 – cea mai înaltă distincție a statului italian pentru știință și cultură).

Website Thomas Bernhard