TEATRU GERMAN CONTEMPORAN
Piese traduse în limba română | Dea Loher
Această speranță a lor, cum că această mare utopie a vremii noastre atât de prozaice – dragostea fără măsură – ar avea o șansă de împlinire pare justificată tocmai de firea indecisă a lui Heinrich care, spre deosebire de personajul din basmul lui Perrault, nu are barbă albastră. De fapt, nu are nimic special. Și tocmai asta lasă loc pentru proiecțiile partenerelor sale.
Cea dintâi dintre fericitele victime ale lui Barbăalbastră e Julia, care se sinucide – poate, pentru a-și confirma iluzia că a trăit o dragoste peste măsură. Urmează Anna, Judith, Tania, Eva, Christiane – femei extrem de diferite tipologic și temperamental. Cu fiecare din ele, Heinrich experimentează situațiile tipice pe care civilizația noastră le-a consacrat ca favorabile iubirii – dacă nu unei iubiri peste măsură, atunci măcar uneia convingătoare pentru consumatorul de film. Fiecare din ele se va lăsa ucisă de blândul și anostul Heinrich Blaubart, probabil cu convingerea că aceasta e dovada supremă a iubirii visate. Dar el, oare de ce ucide el? Poate, așa cum se sugera într-o cornică, pentru a-și disimula incapacitatea de a le oferi femeilor îndrăgostite de el acea iubire pe care și-o doresc ele?
În povestea de la 1697, protagonistul ucide șapte femeie. Și în piesa Deei Loher există o a șaptea femeie, Oarba. Cu ea se deschide piesa și tot cu ea se încheie. Ea este nu doar supravițuitoarea, dar și cea care, în ultima scenă, îi taie beregata lui Blaubart.
Premiera absolută a avut loc în noiembrie 1997, la Bayrisches Staatstheater München, în regia lui Andreas Kriegenburg.
Premiera românească a fost produsă de Teatrul Act și a avut loc în septembrie 2003, în regia Alexandrei Badea.
Taunusstraße 19
60329 Frankfurt am Main
Cahrlotte Brombach
brombach@verlagderautoren.de
Drepturile asupra versiunii românești: Victor Scoradeț
vicmarsco@yahoo.de
După ce Heinrich şi-a încercat norocul printre altele ca ucenic ghinionist în meseria de bucătar şi în ramura înfloritoare a florăritului, el practică acum profesia simplă, dar cumsecade şi întru totul mulţumitoare de vânzător de pantofi de damă în comerţul cu amănuntul. În cursul căutărilor lui destul de îndelungate, se dovediseră a fi nepotrivite toate acele profesii în care trebuia să aibă grijă de un anumit lucru sau să se dedice cu toată dăruirea unui anumit lucru sau în care era nevoie de empatie faţă de un anumit lucru, şi care pe deasupra poate că mai făceau apel şi la talentul lui de a improviza, la simţul lui olfactiv, gustativ, ori al pipăitului ca şi la imaginaţia lui. S-ar putea bănui că Heinrich era lipsit de fantezie.
Heinrich nu s-a făcut vânzător de pantofi de damă din cauză că-i plăcea să pună în valoare picioarele frumoase ale femeilor. El nu era genul căruia să-i facă plăcere să şadă vara pe terasele cafenelelor şi să contemple mersul femeilor. Dacă ar fi fost întrebat, nu ar fi fost în stare nici măcar să spună ce fel de picioare îi plăceau cel mai mult. Cele subţiri, dar temeinic antrenate, ale danezelor; cele îngrijite, dar întotdeauna prea scurte ale italiencelor; cele spaniole, mici şi cărnoase, ori acelea pline de o voluptate lipsită de scrupule ale grecoaicelor, la care coapsele se freacă una de alta (astfel încât ele trebuie înfăşurate atent în fuste largi); acelea în foarmă de coasă şi cu pielea subţire ale japonezelor sau acelea englezeşti, albe şi pistruiate, aproape lipsite de încheieturi şi de muşchi; cele plinuţe şi bronzate ale americancelor, care arătau, de parcă ar fi trecut deja printr-un lifting, şi la care poţi cu toate astea să recunoşti deja, materializându-se încet şi inexorabil moştenirea viitoare a grăsimii lipsite de contur. Heinrich poate să vorbească despre asta, fără ca subiectul să-l emoţioneze.
[...]
Ţinuta pe care o adoptă Heinrich la probarea pantofilor – îngenunchind în faţa clientelor, ca într-o nerostită cerere în căsătorie -, şi gestul cu care scoate din cutie pantoful ce urmează a fi probat, îl extrage tandru din hârtia mătăsoasă, îl face să se rotească o dată în palmă în jurul propriei axe, pentru ca apoi să-l ofere, cu tocul înainte, celei aşezate în faţa lui, ţinându-l deja grijuliu deschis cu trei degete de la mâna cealaltă, lărgindu-i chiar deschizătura atunci când e cazul, astfel încât aceasta să pară a se oferi şi deschide de la sine, un cuib comod, în care piciorul clientei nu trebuie decât să-şi ofere răgazul de a se lăsa să lunece, pentru ca de acum încolo să plutească în el lipsit de orice motiv de nemulţumire, această atitudine a lui le amintea femeilor în mod obligatoriu de basmul cu Cenuşăreasa rămasă prea mult şi pe nedrept nerecunoscută, căreia cavalerul îi încalţă în sfârşit pantoful potrivit –
Cine mai stă să se gândească, într-o astfel de situaţie la faptul că, înainte de împlinire, trebuie să se mai spună şi
Guru-guru-gurrr
Guru-guru-gurrr
E sânge-n condur
[...]
HEINRICH | M-ai putea oare iubi. Poate. |
OARBA | Poate. |
Ce mult aş vrea să pot spune Poate. Ce mult aş vrea să pot spune Da. Am încetat să te mai iubesc. Ce frază simplă. Şi ce nu-i adevărată. Într-o zi primăvara. Când m-am aşezat lângă tine pe o bancă în parc. Voiam să te recunosc. Era aceeaşi voce. Însă. Mirosul tău – |
|
HEINRICH | Iubeşte-mă |
OARBA | scutură din cap |
HEINRICH | Iubeşte-mă aşa cum te iubesc eu. |
OARBA | scutură din cap |
HEINRICH | Eu te iubesc. Peste măsură. |
OARBA | Nu. Tu încerci doar. |
Eu însă, eu am să te ucid. Pentru tine va fi va o izbăvire. Pentru mine ca propria-mi moarte. Dar pe urmă. Pe urmă am să fiu liberă de tine. De lipsa ta de măsură. De mediocritatea ta. De minciunile tale. Şi nu mai trebuie să-mi fie ruşine de dragostea mea. Nu mai trebuie să-mi fie ruşine de dragostea mea. Am să fiu mândră de ea. Îi taie beregata. Da, dragostea, dragostea asta ucide. Şi dorul de ea. O dată numai, o dată numai să văd cerul. |
Pentru un personaj ca Adam Geist nu pare să fie loc în lumea asta, cel puțin nu pe partea, dacă nu însorită, atunci cât de cât normală, pașnică a ei. Există o forță care-l tot deviază de la intențiile lui oneste, disperate, de integrare în lumea onorabilă. Un om ca el nu-și poate găsi locul decât în zonele întunecate, periferice ale existenței. Într-o ultimă încercare disperată de a se salva, îi scrie o cerere de grațiere președintelui Germaniei. Dar speranțele pe care și le pune în aceasta nu sunt suficient de mari ca să-l împiedice să se sinucidă.
E o structură dramatică amplă, de mare complexitate, cu o atmosferă când apăsătoare, când marcată de un umor negru, cu personaje extrem de bine scrise, de pregnante și de originale.“ (Victor Scoradeț)
Premiera românească a fost montată de Radu Afrim, la Teatrul Maria Filotti din Brăila, în 2005.
Taunusstraße 19
60329 Frankfurt am Main
Charlotte Brombach
brombach@verlagderautoren.de
Drepturile asupra versiunii românești: Victor Scoradeț
vicmarsco@yahoo.de
Casa familiei Geist. Mama lui Adam, Rose Geist, zace pe patul ei, transformat în catafalc. Alături ard lumânări. Adam, Unchiul lui, Mătuşa lui, un Văr.
ADAM | De ce – |
MĂTUŞA | Din cauza soarelui. Pentru că tot timpul stătea întinsă la soare până nu mai putea. |
ADAM | De ce – |
MĂTUŞA | În felul ăsta, inevitabilul s-a produs. Oricum nu asculta de nimeni. |
ADAM | De ce nu mi-aţi spus nimic. |
Tăcere. | |
ADAM | Sau poate aţi uitat de mine. Aţi uitat că mai exist şi eu. |
PRIMUL VĂR | Se umflase toată; pielea ei nu mai era maro, aşa cum se face de obicei de la soare, era aproape neagră, umflături cât pumnul de mari, tumori, aglomerări de noduli care se tot înmulţeau sub acoperământul pielii, se încolăceau pe după corpul ei, că părea înfăşurat într-o plasă pescărească. O apăsare uşoară, şi urla de durere. |
ADAM | De ce nu mi-a spus nimeni nimic. |
MĂTUŞA | Cât vrei să mai auzi. Nu era o privelişte frumoasă. |
ADAM | Şi dacă puţea, şi dacă nimeni nu mai putea s-o atingă, din cauză că nici măcar o mâna delicată nu i se mai părea suportabilă – a fost mama mea – |
[...] | |
Cimitir. Adam locuieşte lângă mormântul mamei lui.
ADAM | Aş vrea să mă scutur de viaţă ca de un somn. Să mă strecor afară din ea, în moarte. – Să sparg, în sfârşit, viaţa care m-a ţinut prins în întuneric şi surzenie. – Franz a vrut să-mi ia ceasul muzical. Atunci am aruncat după el cu cuţitul. Nu mi-a părut rău. Şi dacă o mierlea, nu-mi părea rău. Nici bucurie n-aş fi simţit – nimic. De ce a vrut el să-mi ia ceasul muzical. Ceva ce-mi aparţine mie. |
Toţi vor să ne-nchidă gura, mamă. Şi ție au vrut să-ți închidă gura. Cum se uita la mine mătuşa într-o zi de Paşte, cu ochii ei stupizi, şi aveam şapte ani. |
|
Trebuie totuşi să mai creşti puţin Adam. Altminteri o să te pierzi în mulțime. | |
Şi atunci aveam la mine un cuţit, în buzunarul de la pantaloni. Şi pumnul strâns pe mânerul lui nici măcar nu transpira, atât era de tare. Trebuie totuşi să mai creşti puţin... Mi-a dăruit o ciocolată. Proteinele stimulează muşchii şi creşterea Adam şi zahărul e bun pentru creier Adam. În fiecare an de Crăciun şi de Paşte câte o singură bucată mare de ciocolată. [...] Zahăr pentru creier. |
|
Tăcere. | |
Poate că sunt într-adevăr prea mic, mamă. | |
Se descheie la pantaloni, îşi scoate pula, o contemplă. | |
[...] | |
CORUL DROGAȚILOR | E una din acele nopţi de vară în care un vânt fierbinte trece prin coroanele copacilor şi goneşte de-a lungul potecilor, un vânt fierbinte şi uscat, care ar putea veni din deşert. Stăm aici, doi patru şapte prieteni, printre aceştia unii care altminteri n-au un acoperiş deasupra capului, nici loc în care să doarmă, în cabana asta din trunchiuri de copaci în care trage ca naiba. Seara am petrecut-o ca-ntotdeauna, trei patru jointuri au mers de la unul la altul, careva a venit cu un cărucior plin cu baxuri de câte şase cutii de bere; e foarte probabil ca unul sau altul dintre corpurile care zac acum prin unghere trăgând încordat cu urechea să se fi şi înţepat, la fel de probabil ca unii să fi înghiţit şi pastile, care ar putea fi de culori şi origini diferite, dar nu asta e cauza pentru care stăm cu capetele ridicate şi aproape ţepeni și ne ţinem respiraţia, şi nu e asta cauza pentru care nici unul nu mai îndrăzneşte să facă vreo mişcare, vreun zgomot, necum să vorbească cu voce tare, nu din cauza asta încercăm să aflăm din ochii celuilalt ceea ce bănuim noi înşine fără să îndrăznim să o spunem. Nu suntem singuri. |
[...] | |
Ce-i chestia asta care se furişează pe acolo pe afară, prudent, totuşi nu chiar tăcut; ai cui sunt paşii pe care-i percep dureros de limpede organele noastre de palpatascultatadulmecat, cum îşi trasează cercurile acolo afară, fără vreo altă intenţie decât de a le face mai strâmte, până când inevitabil cădem în capcană. Ne uităm unii la alţii. [...] Nu suntem singuri. | |
Auzim cum respiră lucrul acela, şi respiraţia lui ni se pare mai fierbinte, mai aspră, mai dură ca vântul, nu-i vedem ochii, dar îi simţim, ne fixează din beznă prin fereastra deschisă, ne pândesc printre bârnele rărite slăbite şi putrede, se strecoară prin cele mai mici crăpături şi fisuri, suntem observaţi. Paşii acelei chestii sunt pretutindeni [...], se furişează printre copaci, de la liziera pădurii prin micul luminiş către casă, se lipesc de pereţi, vin tiptil dinspre cariera de piatră, pentru ca apoi să mărşăluiască insolent drept spre uşa pe care-am uitat s-o închidem. | |
[...] | |
Chestia aceea e peste tot. Chestia aia râde. Nu există nicio aprindere bruscă, nici o flacără nu se-nalţă, în locul ei, un behăit răpăit, metalic, râsul unui uriaş, la început gros, apoi înşurubându-se tot mai sus şi mecanic, pornirea şi urletul, huruitul unui motor, scheunatul isteric al unui ferăstrău care taie scândurile precum hârtia, înhăţând deja şi rotindu-l prin aer un umăr, un braţ, ne adunăm fuga-ntr-un loc şi ne-nghesuim într-o grămadă de braţepicioarecapetemâini, cine, vulnerabil el însuşi, încearcă pe ceilalţi să-i apere, neajuns de dinţii care scuipă sânge, care-şi taie drum mai departe scândură cu scândură perete cu perete un umăr un braţ te-a-nhăţat sângele miroase ca peştele mort pereţii se surpă peste noi pe muntele de scânduri urlă cu braţele ridicate Adam înnebunit rotind deasupra capului drujba. | |
[...] | |
Ascuns. Adam, complet neîngrijit.
ADAM | Domnule preşedinte federal, sunteţi ultima mea speranţă. Prin această scrisoare vă rog insistent să-mi acordaţi îndurare. Momentan mă aflu într-un ascunziş şi sunt gata să mă predau poliţiei federale austriece, dar numai în cazul în care pot să sper că am să fiu scutit de pedeapsă. Crimele mele le-am săvârşit conştient şi le mărturisesc. Mă declar vinovat de omor, de loviri repetate şi de tentativă de omor în mai multe cazuri, de trafic de droguri, de hoţie şi de tăinuire. Dar în mod special vreau să mărturisesc un viol, care e posibil să nu fi fost descoperit niciodată. Nu ştiu dacă fata respectivă mai trăieşte şi unde. Poate că-i moartă. Nu am dorit moartea ei, dar n-am avut încotro. – Dacă fata mai zace încă lângă mormântul mamei mele, Rose Geist, ea nu va mai putea fi identificată. Nu cunosc numele ei şi ştiu doar că a crescut la bunicii ei. Tatăl ei e închis pentru crimă. |
Sunt de asemenea conştient că mi-am pierdut cetăţenia austriacă precum şi dreptul la ea, deoarece m-am angajat de două ori ca legionar. Ştiu de asemenea că nici faptul că am dezertat de două ori nu schimbă lucrurile. Nu am dezertat din motive morale, ci fiindcă franţujii mă chinuiau. Când am fost la ceilalți mi-am împuşcat camaradul. Nu era un om drept. | |
Poate că nu mai sunt cetăţean al acestui stat. Poate că nu mai sunt de competenţa dumneavoastră. | |
[Pauză.] | |
Poate că nu mai sunt de competenţa dumneavoastră. |
Noul ei traseu social și relațiile prin care trece – de la cele de familie la cele sentimentale – par la un moment dat să-i contamineze și pe ceilalți de un soi de insatisfacție confuză, dar dorințele lor rămân terestre, obișnuite, lipsite de profunzimea și amplitudinea aspirațiilor care o poartă pe Klara pe o traiectorie – cum altfel? – descendentă. Chiar dacă pe ultima „sută de metri” apar și banii ce ar constitui, pentru cele mai multe dintre personajele acestei piese, ale tutror pieselor în general, soluția problemelor lor. Nu și pentru Klara, care decide să-i trimită unui personaj misterios. Cât despre salvare, în măsura în care mai poate exista vreuna, aceasta ar putea să vină de la exoticul Chinez fără nume.
Dar, și atunci când traseul Klarei se încheie, lumea rămâne neschimbată. Un text de un realism sumbru, condensat, cu mici oaze de comedie, scris într-o limbă ironică, sarcastică, lucidă. Dar și plină de poezie.“ (Victor Scoradeț)
Premiera absolută a avut loc pe 31.03.2000, la Burgtheater Viena, în regia Christinei Paulhofer.
Premiera românească a avut loc în 2001, la Teatrul ACT, ca spectacol-lectură regizat de Radu Afrim.
Taunusstraße 19
60329 Frankfurt am Main
Cahrlotte Brombach
brombach@verlagderautoren.de
Drepturile asupra versiunii românești: Victor Scoradeț
vicmarsco@yahoo.de
Citiţi. | |
Citiţi cu voce tare. | |
Stimate client. Fierul de călcat super-uşor al firmei Bine Ales vă asigură dumneavoastră şi rufelor dumneavoastră un călcat fericit. Cum se utilizează fierul de călcat, e mai simplu să vi se arate într-unul din magazinele noastre de specialitate Bine Ales sau de către un client mulţumit din cercul dumneavoastră de prieteni ai firmei Bine Ales. | |
Iar acum câteva sugestii. Aşternuturile nu ar trebui să le călcaţi dumneavoastră. Duceţi-le mai bine la călcătorie. Nici jeanşii şi tricourile, dar nici îmbrăcămintea uşoară de vară nu ar trebui să le călcaţi dumneavoastră, în afara cazului în care doriţi să treceţi drept un perfecţionist excentric. În general, cumpăraţi cât mai multă îmbrăcăminte neşifonabilă cu putinţă. Astfel veţi evita febra nusculară cronică precum şi tendinita, care pot să apară ca urmare a mişcării monotone a braţului încoace şi-ncolo timp de ore întregi, precum şi varicele generate de statul imobil timp îndelungat lângă scândura de călcat. În felul acesta, vă veţi ameliora considerabil nu doar propria înfăţişare ci şi climatul dumneavoastră conjugal. Nu ar trebui să mai călcaţi deloc. Călcatul vă răpeşte timpul, vă omoară nervii şi e destul de inutil, ca de altfel orice formă de muncă în gospodărie. De aceea renunţaţi definitiv la fierul dumneavoastră de călcat. Duceţi-l la negustorul de vechituri, cu câteva mărci şi cincizeci de pfennigi tot vă mai alegeţi, sau, dacă e vorba de unul proaspăt achiziţionat, pretextaţi o nemulţumire oarecare la magazinul dumneavoastră de specialitate Bine Ales şi puneţi să vi se restituie integral preţul de cumpărare. | |
La sora Klarei. Seara târziu.
KLARA | Da aşadar cum spuneam. |
M-au dat afară. Ceea ce nu ar trebui acum să prilejuiască o atât de neplăcută și devastatoare tăcere familiară. |
|
Pauză. | |
Se poate întâmpla oricui. | |
O dată sau de două ori în viaţă tot poate să se-ntâmple. Sau cel puţin trebuie să te aştepţi la una ca asta în zilele noastre. |
|
Iar atunci m-am gândit, Gottfried, de aceea voiam să te rog – Poţi să-mi faci rost de un credit de la tine de la bancă. |
|
IRENE | Ce impertinenţă. |
Va să zică, aşa o impertinenţă, aproape doi ani nu se arată deloc, ajungi să bănuieşti cine ştie ce, şi pe urmă dă buzna aici, fiindcă vrea bani de la noi. |
|
KLARA | De la tine, chiar dacă mi i-ai face cadou, nu aş primi nici cinci mărci, chiar dacă m-ai ruga, banca însă poate să facă o afacere. |
GOTTFRIED | Cu tine. |
KLARA | Tomas şi cu mine o să ne căsătorim. El poate să gireze pentru mine. |
IRENE | Totuşi nu fără un motiv. Fără motiv nu se poate. Nu te-au dat ei afară fără un motiv. |
Ce anume s-a întâmplat de data asta, Klara. |
|
KLARA | Ba da. Fără nici un motiv. Jur. |
TOMAS | Se poate de exemplu ca un client pe baza studierii instrucţiunilor de folosire ale Klarei să fi rămas cu bustul blocat în tamburul maşinii lui de spălat astfel încât în timpul procesului de centrifugare abia declanşat, printr-un contact susţinut şi ritmic cu interiorul acestei componente de oţel care este tamburul, capul lui să fi fost considerabil avariat, şi să fi rămas cu hemoragii, răni şi un timpan spart. |
De atunci a rămas în proces cu firma şi cu un ţiuit în ureche. |
|
KLARA | Când este nervos, Tomas minte cronic. |
Din cauza instrucţiunilor mele de folosire nimeni nu a avut niciodată de suferit. |
Piesa se încheie, simetric, „în fața orizontului mării”, cu o femeie care începe prin a se plimba pe plajă cu o umbrelă (cehoviană?), pe care o lasă pe nisip, de unde e luată de vânt și purtată pe mare. Apoi, femeia începe să se dezbrace asemenea celei din prima scenă, să-și împăturească hainele și să și le așeze într-un teanc, „ca și când ar vrea să le pună într-un șifonier.” După care ea „lasă teancul în urmă. Pleacă în viitor.” Dar, spre deosebire de femeia din prima scenă, pe aceasta o cunoaștem. Îi cunoaștem povestea, dorințele, speranțele, disperările. Știm că nu poate altfel. Și știm și de ce.
Premiera germană a avut loc în octombrie 2003, la Thalia Theater din Hamburg, în regia lui Andreas Kriegenburg.
În România, piesa nu a fost încă montată, dar a fost publicată în antologia Dea Loher, Barbăalbastră – speranța femeilor, la editura Europress Group, în anul 2013.
Taunusstraße 19
60329 Frankfurt am Main
Cahrlotte Brombach
brombach@verlagderautoren.de
Drepturile asupra versiunii românești: Victor Scoradeț
vicmarsco@yahoo.de
Acasă la Rosa şi Franz. O singură cameră, strictul necesar. O masă, care e şi pat, sau un pat, care e şi masă. Un televizor cu chipul PRESEDINTELUI pe ecran, deformat sau secţionat în patru din cauza unor deranjamente. Rosa şi mama ei, doamna Zucker, care are un pansament la picior şi merge în cârje. Rosa are părul roşu şi seamănă foarte bine cu femeia înecată din Scena 1.
DOAMNA ZUCKER | fumează Dacă aş lucra la o benzinărie – |
Tăcere | |
DOAMNA ZUCKER | fumează Dacă aş lucra la o benzinărie – |
ROSA | Ah, mamă. |
Tăcere | |
DOAMNA ZUCKER | Dacă aş lucra la o benzinărie, ar fi de ajuns o ţigară ca să arunc totul în aer. Aşa mă gândesc câteodată. Pauză. Dar eu nu am nici măcar gaze acasă. Şi atunci de unde să încep. |
ROSA | Ah, mamă. |
Tăcere | |
DOAMNA ZUCKER | Şi, cum îţi mai merge. |
ROSA | Ah, Doamne. |
Pauză. | |
DOAMNA ZUCKER | Tot şefă de vânzări. |
ROSA | Ah, mamă. |
DOAMNA ZUCKER | Am sunat de curând la magazinul tău de vânzări la domiciliu. Pentru o ofertă specială: un tensiometru la 5 Euro 95, asta chiar că-i o ofertă. Pauză. Dar nu te-am nimerit pe tine la telefon. |
ROSA | Dar, mamă, există foarte multe ca mine. |
DOAMNA ZUCKER | Şi tu te complaci. |
Tăcere. | |
DOAMNA ZUCKER | Că nu vrei tu să profiţi de posibilităţile tale – |
Tăcere. | |
DOAMNA ZUCKER | Dacă aş mai fi eu o dată la vârsta ta, atunci n-aş mai face diabet. Dar degetul mare s-a dus deja, restul e doar o problemă de timp – |
ROSA | Dar, mamă – |
DOAMNA ZUCKER | Dacă aş lucra la o benzinărie – |
Intră Franz. Se uită la ele de parcă ar vrea să spună ceva. În loc să spună ceva, îl fixează pe PREŞEDINTE. | |
DOAMNA ZUCKER | Ei, Franz dragă, tot şomer. |
FRANZ | către Rosa Bună seara, iubire. |
ROSA | Bună seara, iubire. |
Tăcere. | |
FRANZ | Bună ziua şi ţie, mamă-soacră |
Franz se aşază în faţa televizorului, foloseşte telecomanda ca şi când ar fi un pistol, PREŞEDINTELE rămâne sfârtecat cu îndârjire. Pauză. |
|
DOAMNA ZUCKER | Şi, cât am stat azi în sala de aşteptare. |
Pauză. | |
FRANZ | Ce-i cu geamantanele alea din faţa uşii, sunt toate ale tale. |
DOAMNA ZUCKER | Uite, Rosa, ieri am fost la policlinică. Consultaţia nocturnă. Ar trebui să te uiţi la degetul meu de la picior, mai mult la fostul meu deget, rana e congestionată şi înaintează în sus. Doctorul zice, doamnă Zucker, diabetul dumneavoastră e în stadiul final. Nimic nu se mai vindecă de acum. Trebuie să vă amputăm piciorul până la gleznă. Nu mai pot să-mi fac injecţiile cu insulină că nu mai văd; şi în general am nevoie de cineva care să mă-ngrijească. Numai că, pe asigurare, ăştia nu mă acceptă decât ambulatoriu. Înţelegeţi. Trage aer. Pauză. Am nevoie de cineva care să-mi vorbească. Să-mi vorbească. Doar sunt şi eu om, nu-i aşa. |
ROSA | Vrei să mergi la cămin? |
DOAMNA ZUCKER | Ştiţi, am avut şi eu visele mele. Pauză. Timp de patruzeci de ani mi-am visat visele la oficiul poştal, patruzeci de ani. Şi aveam bacalaureatul. Pauză. Şi cu patru copii, unde sunt ei acum. Numai tu mi-ai rămas. Pauză. Nici un tată, cât vezi cu ochii. Pauză. Eram comunistă şi voiam să fac totul de una singură. |
ROSA | Asta a fost o greşeală, mamă. |
DOAMNA ZUCKER | O spui cu gura ta, Rosa. Trebuie să le fii de folos oamenilor, Rosa, să le fii de folos. Pauză. Soţul tău avea cele mai frumoase perspective, dar ce folos. |
FRANZ | Nici nu vedeţi cât sunt de surprins. |
DOAMNA ZUCKER | Preferă să se ducă să-şi pună ştampila la şomeri. |
Pauză. | |
FRANZ | De azi s-a terminat. |
ROSA | Începi din nou să – |
DOAMNA ZUCKER | Ei, în cazul ăsta felicitări, din toată inima. |
FRANZ | bucurie reprimată Da, da, da, s-a terminat. (...) Mi-am găsit o slujbă. |
Pauză. | |
ROSA | Ah, Franz, dragul, dragul meu Franz, atunci putem în sfârşit să ne gândim – atunci pot, în sfârşit, să mă gândesc – atunci avem voie să ne gândim – |
DOAMNA ZUCKER | Se bâlbâie ca şi când ar fi deja gravidă şi beată de hormoni. Dar un copil, poate că Franz nici nu e-n stare să-l întrețină, acum, când o să locuiesc la voi. |
Tăcere. | |
ROSA | Bine, dar ai spus că te duci la cămin. |
DOAMNA ZUCKER | Tu ai spus-o. Nici nu pot să-mi permit un cămin, vin la voi. Vă las să preluaţi răspunderea pentru mine. Nu-mi face plăcere. Tăcere. Da, asta-i surpriza mea. |
Tăcere. | |
ROSA | Mamă, avem o singură cameră. Şi o masă pe care dormim sau un pat pe care mâncăm. |
DOAMNA ZUCKER | O saltea moale şi un paravan între mine şi voi, atâta tot. Nu mai fiţi atât de lipsiţi de idei. |
ROSA | Eu sunt la serviciu toată ziua – |
DOAMNA ZUCKER | Dacă lucrează Franz, poţi să-ţi dai demisia. |
FRANZ | îşi strânge mâinile pumni, le deschide la loc şi tot aşa. (...) |
Doamna Zucker se duce să-şi ia valizele, Rosa o ajută. | |
DOAMNA ZUCKER | Încă nu aş vrea un nepot, Rosa dragă. Puteţi să-l faceţi după ce nu mi-a mai rămas din nimic care să mai poată fi amputat. Atunci aveţi destul loc. – Ardeţi inima mea bătrâna şi concepeţi una nouă. Dar un copil, care tocmai învaţă să meargă, şi piciorul meu nu mai merge decât până aici, eu n-am nevoie de aşa ceva – |
Franz îşi deschide şi-şi închide pumnii. | |
FRANZ | La faza cu arsul pot să te ajut eu. |
DOAMNA ZUCKER | Franz, vorbeşti atât de puţin, şi puţinul ăla nici măcar nu-l înţeleg. |
FRANZ | De mâine lucrez la Berger. Berger & Fiii. |
ROSA | Ce-i asta. O firmă comercială. O fabrică. Un birou. |
FRANZ | Pompe funebre. Îi ridic pe morţi, îi spăl, îi aşez pe catafalc, îi pun în sicriu. Pauză. Le-am pipăit pielea. Viaţa se răceşte foarte încet, şi în urmă rămâne un miez incandescent. |
ROSA | serioasă Asta-i o meserie frumoasă, Franz. Pauză. Asta-i o meserie frumoasă, cu suflet. Îmi place, îmi place foarte mult. |
FRANZ | încet Rosa, te iubesc. |
ROSA | încet Şi eu te iubesc. |
FRANZ | încet Acum o s-avem un copil. |
ROSA | încet Acum o s-avem un copil. |
Doamna Zucker îşi despachetează valizele şi-şi aranjează un pat. |
Dea Loher
Dea Loher (n. 1964) este, probabil, cea mai titrată autoare de teatru din spațiul cultural de expresie germană. A studiat germanistică și filozofie și a frecventat cursurile de dramaturgie de la Freie Universität Berlin, în perioada în care acestea erau conduse de Heiner Müller. A cunoscut succesul de la primii ei pași în teatru. Olgas Raum (Camera Olgăi, 1991), cea de-a doua piesă a ei, i-a adus și un prim premiu. Între 1993-1995 a primit nu mai puțin de 5 premii destinate dramaturgilor tineri, inclusiv, doi ani la rând, titlul de cel mai bun autor tânăr conferit de juriul celei mai prestigioase reviste de teatru din Germania, Theater heute. Între timp a mai scris vreo 20 de piese de teatru, un volum de proză, un roman și a fost distinsă cu multe alte premii, printre care Royal Court Playwrights Award, Bertolt Brecht Literaturpreis, Mülheimer Dramatikerpreis (de două ori), Berliner Literaturpreis.
Câteva dintre piesele ei au fost jucate și în România, unde, în 2013, i s-a publicat și o antologie cu nu mai puțin de 10 piese sub titlul Barbăalbastră – speranța femeilor, la editura EuroPress Group.