TEATRU GERMAN CONTEMPORAN Piese traduse în limba română | Jens Raschke
Schlafen Fische? (Peștii dorm?) – 2012
Ne aflăm pe o alee într-un cimitir, dar atmosfera este una senină. „Se văd mulți copaci, dar niciun mormânt”, sună indicațiile autorului privind decorul, iar „Soarele strălucește, păsările ciripesc: Azi nu-i o zi potrivită să mori.” În acest decor își face apariția o fetiță, Jette, care ne spune că în urmă cu câteva zile a împlinit zece ani. Și face o serie de comentarii pe teme cifrelor, a numerelor, a vârstei, bazate pe informații primite de la tatăl ei. Faptul că ea tocmai a-mplinit o vârstă formată din două cifre pare să aibă, pentru ea, o semnificație deosebită. Mai ales că fratele ei, Emil, care a murit în urmă cu an și la al cărui mormânt vine, nu avea decât șase ani când a murit. Așadar, el „e doar cu o cifră”.
Considerațiile pe care le face Jette în continuare se bazează pe asociativitatea specifică gândirii infantile și sunt în permanență surprinzătoare. Așa, de pildă, un soi de inventar al motivelor pentru care mor oamenii. Deducem că, în preajma morții lui Emil, sau cel puțin la scurt timp după aceea, pe Jette a interesat-o subiectul. Și a aflat, printre altele, că, în Japonia, în fiecare an mor în jur de zece oameni pentru că se lovesc cap în cap atunci când fac tradiționala plecăciune de salut.
Moartea fratelui i-a prilejuit de altfel prima vizită într-un cimitir. Și a fost surprinsă de ciudățenia cuvântului (în germană, Friedhof, literal: „curte a păcii”). Odihna veșnică despre care i-a vorbit apoi unchiul Jonas îi aduce aminte, prin contrast, de „gălăgia veșnică” pe care le-o reproșează, cu țipete ascuțite, profa la ora de sport. Jette își amintește de fratele ei, de clipe și întâmplări trăite-mpreună cu el, cu părinții, de vacanțe, de boala lui Emil, de comportamentul părinților ei în acea perioadă, de moartea fratelui. Amintirile sunt permnanet împănate cu reflecții și, mai ales, cu întrebări adresate părinților și rămase fără răspuns. Întrebări mari (de ce murim, ce se întâmplă după aceea) și întrebări mici, precum aceea care dă titlul piesei. Toate astea, Jette i le spune de fapt frățiorului ei, de care se desparte la sfârșitul piesei cu promisiunea: „Pe săptămâna viitoare. Rămâi cu bine.”
„Textul a întrunit aprecierile unanime ale critcii pentru faptul că abordează unul dintre ultimele tabuuri ale teatrului pentru copii: tema morții. Și, mai ales, pentru modul în care o face. Candoarea cu care Jette povestește și descrie atât lucrurile vesele, cât și pe cele tragice, reflecțiile ei, impresionează profund, tocmai pentru că personajelul nu dorește nicio clipă să impresioneze. Rămâne în permanență la tonul copilului, pentru care lumea este în egală măsură firească și misterioasă, generatoare de noi întrebări.“ (Victor Scoradeț)
Distribuția: 1 femeie
Premiera absolută a avut loc în ianuarie 2012 la Theater im Werftpark, Kiel, în regia auotorului.
Prmeiera românească a avut loc în 2016, la Centrul de teatru educațional Replika, București, în regia Sânzianei Stoican.
TheaterStückVerlag
Brigitte Korn-Wimmer & Franz Wimmer (GbR)
Mainzer Straße 5
80804 MÜNCHEN
Tel. +49 89 36101947
Fax: +49 89 36104881 info@theaterstueckverlag.de
În săptămânile de după moartea lui Emil nu m-am simțit deloc bine.
În timpul zilei eram prost dispusă și noaptea abia puteam să dorm, și când reușeam, atunci visam lucruri urâte, de la care mă trezeam din nou.
Nici mama, nici tata nu se simțeau deloc bine.
Mama stătea de multe ori singură la masa din camera de zi și se uita în gol. Apoi izbucnea brusc în plâns, foarte tare, și după ce tata se întorcea de la lucru, abia schimbau o vorbă unul cu celălalt.
Cred că amândoi se simțeau cu musca pe căciulă.
Că Emil nu mai trăia, vreau să spun.
Și eu mă simțeam puțin cu musca pe căciulă, sinceră să fiu.
Pentru că n-am fost în stare să îi spun că n-o să se mai trezească.
Pentru că i-am băgat în cap că există un Rai de pizza.
Pentru că n-am fost acolo atunci când a murit și nici când a fost îngropat.
Pentru că mă supăram des că mama și tata se ocupau mai mult de el decât de mine.
Pentru că uneori poate chiar îmi doream în sfârșit să nu mai fie aici.
Acum nu mai e aici și îmi este foarte dor de el.
La un moment dat doamna Frees a vorbit cu mama și cu tata, după care ei au vorbit cu mine.
Și mama a spus: „Îmi pare foarte rău, Jette, că m-am ocupat atât de puțin de tine, dar știi, fratele tău era așa de mic și neajutorat.“
Și tata a spus: „Chiar n-am făcut-o cu rea intenție, și noi eram la fel de neajutorați.“
Și mama a spus: „Îți promitem că lucrurile se vor schimba, doar că toate au nevoie de timpul lor.”
Și tata a spus: „Credem că poate te-ar ajuta să vorbești cu alți copii care se simt la fel ca și tine.”
Care se simt la fel ca și mine?
S-o vedem și pe asta.
După câteva zile m-au dus după-amiaza la un grup de copii, care și ei și-au pierdut fratele sau sora sau mama sau tata și acum erau foarte triști.
E ciudat, că până atunci am crezut că eu eram singura care a pierdut un Emil. Dar în grupul acesta mai erau încă alți doisprezece copii, care se simțeau ca și mine.
Saskia, al cărei frate geamăn a fost călcat de o mașină.
Manuel, a cărui soră mai mică a murit pur și simplu la ora de sport.
Melanie, al cărei tată a murit și el de cancer.
Și toți ceilalți.
Ne povestim povești.
Ne jucăm.
Pictăm.
Râdem și plângem.
Pe mine chiar m-a ajutat.
Sincer.
Și încă mă mai ajută.
O dată pe săptămână mă duc după școală la mormântul lui Emil să văd dacă e totul în ordine.
Îmi face bine.
Mama, tata și cu mine stăm uneori împreună și ne povestim lucruri amuzante despre Emil.
Mama încă mai plânge des.
Tata doarme de câteva luni în fosta mea cameră.
El spune că din cauză că sforăie tare.
La vară vrem să mergem în Danemarca, în casa cu barajul din grădină.
Deja mă bucur.
Chiar dacă sigur o să fie aiurea fără Emil.
Dar asta e.
Unii oameni mor pentru că sunt bătrâni de când lumea și unii oameni mor când au doar o cifră.
Unii oameni adorm pur și simplu și nu se mai trezesc, unii sunt călcați de tren sau le cade în cap un ghiveci de flori.
Unii mor brusc, în timp ce merg cu tramvaiul la lucru, unii se prăbușesc cu avionul în mare și nu mai sunt găsiți niciodată.
Unii oameni sunt omorâți de alți oameni și unii mor fiindcă s-au înecat cu oase de pui sau au înghițit o viespe, sau fiindcă un elefant miop i-a călcat din greșeală în picioare.
Sunt oameni care mor pentru că sunt triști și sunt singuri și din cauza asta își iau viața. Se aruncă în apă și uită că nu știu să înoate, sau înghit medicamente de la care adormi dar nu te mai trezești.
Ce vreau să spun e că:
Toți oamenii mor într-o bună zi.
Într-un fel sau altul.
Și după ce-am murit deja și suntem sub pământ, vin viermii și ne ronțăie. Și ronțăie atât până nu mai rămâne din noi nici o fărâmă. Și chiar și viermii ăștia ajung să moară într-o zi și sunt ronțăiți și mâncați de alți viermi.
Și tot așa mereu.
Vierme după vierme după vierme.
Așa că acum îmi imaginez că un vierme oarecare, care cândva demult a mâncat un alt vierme, care la rândul lui a ronțăit din Emil – deci: viermele ăsta la un moment dat se satură de cimitir.
„Auzi tu, cimitir“, își spune, „până și cuvântul sună aiurea“ și se cară.
La un lac.
Sau mai bine, la mare.
Și rămâne să trăiască îngropat în plaja mării, și într-o zi vine un pescar, care îl dezgroapă și-l înfige în cârligul undiței și-l azvârle departe în zare.
Și uite așa viermele nostru înoată prin mare și se întreabă dacă lucrurile n-ar fi avut un alt curs dacă n-ar fi ronțăit din viermele ăla care a ronțăit din celălalt vierme care cândva ronțăia din Emil.
Ei, asta e.
Ghinion. În orice caz, trece pe lângă el un pește, și fiindcă nu-i un pește prost, ci unul foarte isteț, desprinde viermele cu foarte mare atenție din cârlig și îl duce la el acasă.
Și acolo în sfârșit îl mănâncă.
În liniște.
Și-apoi se pune să se culce.
Iar Emil, care zace undeva în corpul lui, doarme acum și el...
În orice caz, peștii dorm cu adevărat.
Sigur-sigur.
Când altcândva să și viseze?
Jens Raschke
Jens Raschke (n. 1970) scrie teatru pentru copii și tineret, este secretar literar și regizor. A studiat scandinavistică și istorie la Frankfurt a. Main și Kiel, apoi a lucrat ca secretar literar la teatrul din Kiel, ulterior și la celebrul Theater am Neumarkt din Zürich, cunoscut ca unul dintre cele mai incitante teatre din spațiul cultural de expresie germană. Ca autor dramatic, a devenit celebru în 2012, cu monodrama Peștii dorm? (Schlafen Fische?), care a câștigat Premiul festivalului de la Mülheim pentru piese pentru copii. Doi ani mai târziu, o altă piesă a lui Raschke, Was das Nashorn sah als es auf die andere Seite des Zauns schaute (Ce-a văzut hipopotamul când s-a uitat peste gard) a fost distinsă cu mai multe premii, printre care și prestigiosul Deutscher Jugendtheaterpreis (Premiul german pentru teatru pentru copii). Piesa Peștii dorm? a fost tradusă deja în zece limbi.