Pădurea germană
Prietenul meu, copacul

Pădurea germană a fost cântată, descrisă, străbătută. De secole reprezintă un loc al dorinței, mit și simbol al identității. S-a schimbat ceva în prezent?

„La marginea unei păduri mari locuia un tăietor de lemne cu soția și cei doi copii…“ Așa începe cunoscutul basm german Hänsel și Gretel. Pădurea joacă un rol principal în această poveste. Copiii sunt lăsați în pădure și trebuie s-o biruie, pentru a fi salvați.

Basmele populare germane au fost culese în secolul al XIX-lea și transcrise de către frații Jacob și Wihelm Grimm – în spiritul romantismului, care promova poezia populară, cu legendele și basmele ei. Pe de altă parte, romantismul a fost o epocă a culturii care a încărcat pădurea cu semnificație națională, atât din punct de vedere social, cât și artistic. Explicația ar fi că, în secolul al XIX-lea, după războaiele de eliberare duse împotriva lui Napoleon (1813–1815), germanii au început să se definească drept națiune. Mitul pădurii, natura sa nefalsificată, în contrast cu civilizația urbană franceză, a devenit idealul german. La originea cristalizării acestui nou sentiment național au stat două evenimente care s-ar fi derulat în pădurile germane: pe de o parte lupta lui Hermann din pădurea Teutoburg (9 după Hr.), pe de alta, eroica epopee medievală Cântecul Nibelungilor (sec. al XIII-lea), în care Siegfried este ucis de către rivalul lui, Hagen, într-o pădure, la vânătoare.

EXPRIMAREA IDENTITĂȚII NAȚIONALE
În secolul al XIX-lea s-au făcut multe pentru a imprima aceste povești – și, implicit, „pădurea germană“ ca simbol generator de identitate - în identitatea culturală. Heinrich von Kleist a scris în 1809 drama Lupta lui Hermann. În 1875, în Pădurea Teutoburg a fost inaugurat monumentul colosal dedicat lui Hermann. Între 1850 și 1860, Friedrich Hebbel a lucrat la Nibelungii, drama care durează 10 ore. Iar în 1876, la Bayreuth, Richard Wagner a avut premiera absolută cu tetralogia operei de 16 ore Inelul Nibelungilor. Întotdeauna, pădurea a reprezentat culisele producțiilor culturale.

PĂDUREA CA LOC AL PASIUNII IRAȚIONALE
Încă din 1821, în opera sa Freischütz, compozitorul Carl Maria von Weber ridicase pădurea la rangul unui loc de desfășurare - demonic și sacru deopotrivă - al unei povești de iubire. De atunci apare iraționalul în invocarea pădurii. Și asta deoarece, pe vremea creării acestor opere, pădurile erau deja exploatate în Germania, fiind jefuite de „secrete“  de dragul intereselor economice. Poate că Adalbert Stifter și-a plasat acțiunea povestirii  Pădurea înaltă (apărută în 1842) cu două secole înainte, în timpul Războiului de 30 de ani,  tocmai pentru a salva idila de realitate.

„PĂDUREA MĂRȘĂLUITOARE“ DIN TIMPUL NAZISMULUI
În timpul nazismului, mitul creator de identitate al pădurii germane a fost supralicitat fără măsură. Caracteristic este filmul de artă Pădurea veșnică din anul 1936. Prin acest film, regizorii Hanns Springer și Rolf von Sonjewski-Jamrowski intonează un imn patetic alcătuit din imagini din natură și scene de joc. Comentariul răsună viguros: „Pădure veșnică – popor veșnic. Copacul trăiește ca tine și ca mine. Are nevoie de spațiu, ca tine și ca mine…“
În Pădurea veșnică există suprapuneri perfide ale rândurilor de copaci cu șirurile de soldați ale regelui Prusiei Friedrich cel Mare.
Elias Canetti, laureat cu Premiul Nobel pentru Literatură, critică această metaforă în opera sa principală Masele și puterea (1960):
„Simbolul maselor germane era armata. Dar armata însemna mai mult decât armata: era pădurea mărșăluind. În nicio altă țară modernă din lume sentimentul legăturii cu pădurea nu a rămas la fel de viu ca în Germania. Copacii drepți, rigizi și paraleli, desimea și numărul lor, umplu inima germanilor cu o bucurie adâncă și misterioasă.“

PĂDUREA GERMANĂ CA SFERĂ RECREAȚIONALĂ MEDIALĂ
Contează mai puțin dacă lucrurile stau într-adevăr așa. Dar în acest pasaj devine deosebit de evident că atunci când este vorba despre „pădurea germană“, nu ne referim doar la un fenomen al naturii, nici doar la o informație despre plante, ci la o emoție socială. Pe plan emoțional, după ce a suferit devastări în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, pădurea germană a putut contribui cultural la depășirea unor traume istorice. Cu precădere în Germania de Vest, a dominat filmul patriotic ca gen al asigurării lumii sacre și al naturii consolatoare. Titluri precum Copila din Pădurea Neagră (Hans Deppe, 1950), Pădurarul din Pădurea de Argint (Alfons Stummer, 1954) sau Și veșnic cântă pădurile (Paul May, 1959) certifică faptul că pădurea figura pe ecran drept sferă recreațională medială.

ÎNTRE REALITATE ȘI MIT
În 1968, odată cu apariția gândirii critice după nazism, mitul pădurii a fost pus sub semnul întrebării. Chiar dacă în anii `80 mai mulți germani și-au exprimat puternica afinitate cu acesta, articulându-și spaima față de moartea pădurilor, care a fost anunțată, poate, încă din 1968 de titlul prevestitor al șlagărului cântăreței Alexandra A murit prietenul meu, copacul. Totuși, artiști ca Joseph Beuys cu documentarul Acțiune 7000 stejari – Împădurirea orașului în loc de administrarea orașului (1982) sau Anselm Kiefer cu picturile timpurii  Parsifal sau Notung (ambele din 1973), care prezintă scândurile de lemn ca material de construcție pentru memoriale, despoaie pădurea de vraja inițială a romantismului trecut – cel puțin din punct de vedere artistic.

CUM FARMECĂ PĂDURILE ASTĂZI
Iubirea multor germani pentru pădurea „lor“ a rămas neatinsă până astăzi. Dacă ar fi să-l credem pe antropologul Albrecht Lehmann, atunci sentimentul identității naționale rămâne în continuare legat de pădure: „Germanii sunt în continuare poporul pădurii, pur și simplu“, afirmă el în 2001 în eseul Sentimentul identității cu pădurea și știința pădurii în Germania. Ceva la care nu ar subscrie toți germanii. Cu toate acestea, în 2015 cartea pădurarului Peter Wohlleben Viața secretă a pomilor a ajuns un bestseller. Este momentul școlilor din pădure, al cărărilor din pădure și al cimitirelor din pădure. Plimbările prin pădure trec drept petreceri ale timpului liber sănătoase și înțelepte, în care poate fi celebrată tehnica ezoterică a îmbrățișării copacilor – cunoscută global drept „Tree Hugging“. Și, bineînțeles, varianta jocului de realitate augmentată Pokémon Go își conduce utilizatorii și în codru. Ca loc originar al pasiunii, străvechiul codru german își păstrează locul și în era digitală.
 
DisCUTAȚI CU NOI
Pădurea germană este parte a identității naționale. Și dumneavoastră o percepeți la fel? Și în țara dumneavoastră există raporturi similare între popor și natură? Care este peisajul dumneavoastră preferat?