Când sexualitatea celor aflați pe fugă devine o condamnare la moarte

Acest articol a fost realizat în cadrul proiectului „Unprejudiced” cu sprijinul Programului Parteneriatului Estic și al Ministerului Federal de Externe al Germaniei în toamna anului 2022.
Autor: Cedrik Pelka

Pentru mulți locuitori din Ucraina, fuga din calea războiului este ultima soluție. Aceștia nu vor să moară în război. Dar ce se întâmplă dacă până și plecarea le pune viața în pericol? Și asta doar pentru că unii oameni nu acceptă orientarea sexuală sau modul de viață al altora? Două povești ale unor tineri queer care au pornit într-o fugă periculoasă de teama războiului.

„Nu aveam viață în Ucraina. A fost cumplit și nu vreau să-mi amintesc acea perioadă.” Acesta este verdictul lui Rem. Ucraineanca din Odesa are 20 de ani, studiază informatică și este o femeie trans. A fost toată viața ei, însă nu a putut niciodată să trăiască așa cum își dorește. Frica era prea mare. „În Ucraina, aproape toată lumea este homofobă și transfobă. Nici măcar familia mea nu știe despre începutul tranziției mele, ci doar prietenii apropiați.” Cu o jumătate de an înainte de război, Rem începe să-și lase părul să crească și, foarte încet, se obișnuiește cu ideea că în curând ar putea fi în mod deschis trans. Apoi începe războiul.

„În Mariupol, un bărbat trebuie să fie bărbat. Asta înseamnă: cel mai bine este să lucrezi într-o fabrică și să produci ceva cu mâinile tale. Mulți oameni de acolo sunt homofobi.” Iată ce povestește Sasha, în vârstă de 23 de ani. Nici măcar părinții lui nu știu, până azi, că este gay. Și asta, spune Sasha, este mai bine să rămână așa. „Ei nu ar înțelege. Întotdeauna am jucat un rol”, spune Sasha. La o lună după ce a început războiul, studentul la arte pornește să se alăture mamei sale în Crimeea, pentru că vrea să evadeze și are nevoie de sprijinul ei. Ajunge acolo complet înfometat. Câștigă bani în mod ilegal, făcând diverse mici slujbe. Economisește pentru a-și permite să evadeze. Mai târziu, când merge mai departe și ajunge în Donețk, o întâlnește pe cea care trebuia să îi fie cea mai bună prietenă. Astăzi este fosta cea mai bună prietenă. Ea era una dintre puținii care știau despre sexualitatea lui și, brusc, a început să îi spună: „Trebuie să-ți găsești o soție”. Sau: „Sexualitatea ta este doar o etapă”. Era pro-Rusia, explică Sasha. Și acesta era doar începutul.

Frică de moarte la graniță

Rem știa exact la ce se putea aștepta. De la începutul războiului, multe femei din Ucraina și-au găsit adăpost în Germania în fiecare zi. Dar pentru Rem, fuga spre noua ei casă devine o provocare deosebit de mare, pe care celelalte femei nu o au. Pașaportul ei ucrainean arată încă sexul pe care i l-au atribuit părinții ei: masculin. Din acest motiv, nu i s-a permis să părăsească Ucraina și să fugă atunci când a început războiul. „Din prima zi, m-am gândit cum să plec de aici. De fapt, am înțeles din acel moment că nu va fi posibil din punct de vedere legal.” Soldații de la graniță au respins-o. Lui Rem i-a fost teamă să iasă în evidență ca trans, deoarece s-a simțit foarte amenințată: „Era foarte periculos, pentru că soldații ucraineni sunt toți foarte transfobi.” Nu i s-ar fi permis să părăsească țara din cauza genului ei înregistrat și, probabil, ar fi trebuit să lupte și ea în curând. Aceasta este legea în Ucraina, au spus ei. „Noi spunem în țara noastră că soldații îți dau un bilet de intrare în război, pentru că uneori te trimit direct într-o tabără de antrenament. Am avut noroc că nu i-am lăsat”, își amintește Rem. În timp ce trebuie să accepte respingerea, ea vede alte tinere femei care părăsesc țara. Printre ele se numără și prietene care au voie să plece în Occident fără ea. În mod legal. Ea însăși, ca tânără femeie, trebuie să rămână în Ucraina. La zece zile după începerea războiului, Rem decide să părăsească țara în care s-a născut prin așa-numita frontieră verde. Aleargă pe un câmp, seara. În mod ilegal.

Lui Sasha i s-a permis să fugă. Este bărbat. Dar evadarea sa din Mariupol aproape că devine condamnarea sa la moarte. Întrucât orașul său natal era controlat de ruși la acea vreme, Ucraina nu i-a putut interzice să părăsească țara. Cu toate acestea, când a ajuns la granița dintre Rusia și Letonia, Sasha a fost controlat de trupele cecene. Știa că trecerea frontierei era cea mai periculoasă parte a evadării. Timp de ore întregi, aceștia l-au reținut și l-au interogat. „Acela a fost momentul în care am fost cu adevărat speriat de moarte”, spune el. „M-au întrebat de ce aveam părul vopsit blond și de ce aveam piercing în urechi. La urma urmei, bărbații nu arată așa”. Sasha a fost întrebat, de asemenea, dacă era „unul dintre ei”. Se vedea deja în închisoare sau într-un lagăr de muncă. În calitate de voluntar la un centru comunitar pentru LGBTQ din Mariupol, auzise zilnic de alți bărbați gay care fuseseră răpiți și torturați. Unii nu au mai reapărut niciodată. Dar el a acceptat pericolul, pentru că nu-și putea imagina un viitor în zona de război ocupată de Rusia. La graniță, a reușit să scape, spunând că studiază arta. „Așa arătăm noi, studenții, am spus.” Vrea să meargă mai departe în Polonia și să-și termine studiile acolo în pace, a spus el. În cele din urmă, polițiștii de frontieră l-au lăsat să treacă.

Început dificil în Germania

Rem acceptă o amendă grea și pericolele pe care le presupune fuga ilegală. Dar este mai bine decât viața în război, spune ea: „Mi-am asumat riscul pentru că a fost o șansă. Eram pregătită să mor pentru asta.” Drumul ei o duce în cele din urmă prin Moldova la Nürnberg, unde se întâlnește cu prieteni care au fugit acolo pentru a se alătura familiilor lor. În sfârșit, fețe familiare din nou, se gândește Rem. Dar bucuria nu durează prea mult: Lui Rem nu i se permite să rămână. „Familiile prietenilor mei s-au opus. Nici până în ziua de azi nu știu de ce”, relatează ea, și continuă: „Eram singură și pierdută”. Ea citește pe internet despre organizații de ajutor, cum ar fi Quarteera. O organizație cu sediul la Berlin care se adresează refugiaților vorbitori de limbă rusă din comunitatea LGBTQ. Rem se mută la o familie din Berlin datorită ajutorului lor și intră în contact cu alți refugiați queer care îi înțeleg problemele. Svetlana Shaytanova, din consiliul de administrație al Quarteera, militează împreună cu colegii ei pentru mai mult ajutor. „Politicienii fac promisiuni că situația refugiaților queer se va îmbunătăți. Dar, din cauza birocrației, totul durează mult timp. De asemenea, mulți oameni care lucrează cu refugiații nu au nicio înțelegere pentru situația specială a persoanelor queer. Aceștia au trecut adesea prin traume suplimentare, așa cum putem vedea prin povești precum cea a lui Rem, la urma urmei. Totul este destul de frustrant, dar ne luptăm pentru ca lucrurile să se schimbe mai repede”, spune Shaytanova.

Sasha locuiește acum în Köln și este împreună cu prietenul său de câteva luni. Oamenii de aici nu îl atacă pentru sexualitatea sa. Este fericit, spune el: „Știu că și aici există homofobie. Dar în Mariupol, oamenii erau uciși pentru că sunt gay. Nu se poate compara”. Încă de la început, a primit ajutor și sprijin din partea asociației Rubicon din Köln, care lucrează pentru și cu persoanele queer. „Am înființat imediat o echipă pentru Ucraina cu personal vorbitor de limbă rusă. Am primit numeroase apeluri și e-mailuri în fiecare zi”, explică Tanya Parvez. Ea conduce grupul Baraka de la Rubicon, care se întâlnește pentru evenimente mai mici și organizează, de exemplu, kituri de bază pentru refugiați. Cu toate acestea, grupul nu este deschis doar pentru refugiații din Ucraina, ci pentru toată lumea. „Vrem să conectăm toți oamenii, indiferent de țara din care provin”, spune Parvez. De asemenea, asociația ajută și în chestiuni birocratice sau medicale. Sasha și-a găsit prieteni acolo. Acum locuiește cu un bărbat gay și își caută propriul apartament.

Rem își caută, de asemenea, propriul apartament. Ea locuiește încă cu o familie în Berlin și poate în sfârșit să trăiască în mod deschis ca femeie trans. „Sunt mult mai liberă aici. Pot să fiu cine vreau.” Cu toate acestea, în Berlin se confruntă în mod repetat cu ostilitate, relatează ea, în diverse departamente: „Încă mai am în pașaport o fotografie din altă viață. Sunt adesea acuzată că sunt altcineva”. Când a cerut la ora de limbi străine să i se adreseze pe numele ei, Rem, și-a pierdut locul. „Nu mi s-a permis să particip timp de o lună”. De ce? Nu știe. Inițial au insistat să i se adreseze cu numele de mort, numele cu conotații masculine pe care i l-au dat părinții ei. Nu crede că se poate întoarce în Ucraina, spune ea: „Părinții mei nu-mi respectă viața în felul acesta. Nu cred că mai am părinți”. Așa că, deocamdată, Rem își concentrează toată atenția asupra tranziției sale în Germania, spune ea: „Vreau să învăț limba germană și apoi să găsesc rapid un loc de muncă pentru a-mi plăti operațiile. Mi-am făcut noi prieteni și cred că pot să-mi construiesc o nouă viață aici.”
 

© Goethe-Institut